Claudius Petit, coautor al faptei artistice
Răsplata pe care o primești pentru munca ta este sacrificiul pe care îl plătești pe altarul evoluției, în schimbul unei moșteniri durabile.
"Și apoi, ce contează omul luat de unul singur? - se întrebă Van Gogh. În viitor - scria el fratelui său Theo - va exista o artă care va trebui să fie atât de frumoasă, atât de tânără, încât, chiar de ar fi să o jertfim, propria noastră tinerețe, ea ne va dărui în schimb o liniște plină de seninătate. Chiar dacă nu izbutesc să mă afirm, tot sunt înclinat să cred că ceea ce m-am străduit să realizez va fi dus mai departe. Poate nu imediat, dar important este să nu fiu singurul care cred în acest adevăr."
La care adevăr se gândea oare, Van Gogh? Care adevăr ar trebui să-i unească pe oameni, care adevăr ar trebui să-i mobilizeze, făcându-i să uite de finitudinea lor biologică, să existe într-un sens fundamental? Un adevăr care e destul să fie râvnit, cu ardoare, pentru a putea fi atins. Un adevăr care să acționeze divin, ca forță motrice a vieții. Acest adevăr acceptă nenumărate nume, reductibile poate în final, la unul singur: puterea omului de a transforma cârja în aripă. Acest adevăr își găsește, din când în când, slujitori devotați.
"Îl faut achever l'église Saint-Pierre de Firminy-Vert" — iată anunțul pe care îl putem întâlni în presa franceză din ultima vreme. Mai sunt necesare patru milioane de franci pentru a finaliza ultima lucrare a lui Le Corbusier. Apelul este lansat, cu multă vigoare, de Claudius Petit, fost ministru al reconstrucției și urbanismului, primar al orașului Firminy-Vert.
Te-ai gândit cum ar fi să cobori în arenă, nu ca un simplu spectator, ci ca un jucător activ, unde regulile nu sunt ale tale, ci ale divinității?
Admirator și susținător al lui Le Corbusier, Claudius Petit și-a legat numele și de alte lucrări ale marelui arhitect: Unitatea de locuit de la Marsilia, pe care, în calitate de ministru, a inaugurat-o triumfal în anul 1952, Casa tineretului și LE CORBUSIER: Unitatea de locuit de la Marsilia, inaugurată sărbătorește de ministerul reconstrucției, Claudius Petit a culturii și Unitatea de locuit de la Firminy Vert, pe care le-a încurajat și le-a realizat în calitate de primar al orașului.
Claudius Petit este un om politic, dar un om politic care, încurajând arta, luptând pentru ea, devine, într-un anumit fel, coautor al faptei artistice. El nu se mulțumește și controleze din afară jocul, ci coboară în arenă, jucând jocul. Apreciem în Claudius Petit nu pe arbitru, ci pe jucător, nu pe cel care este jucat de propriul său rol, ci pe cel care-și joacă jocul. Care joc? - se poate întreba. Jocul creației, singurul joc serios, jocul al cărui preț este condiția umană, jocul în care banul nu e un scop, ci un mijloc, jocul ale cărui reguli nu sunt stabilite de om, ci de Dumnezeu, jocul care, jucat până la capăt, te răsplătește cu o pulbere de vis cosmic. Jocul acesta, Claudius Petit l-a înțeles, l-a încurajat și l-a jucat el însuși.
Crezi că ai putea să te desprinzi de eticheta de "domn NU", devenind un participant activ în lumea artei, punând în joc nu doar opere, ci și o parte din esența ta?
Claudius Petit nu e acel funcționar blazat, așezat continuu, ca un baraj fatidic, împotriva operei, acel personaj mediocru care crede că omul e făcut să se târască, acel "alienat al sentimentului" de care vorbea Leon-Paul Fargue, în fața căruia dacă «țâșnești spre cer îl faci cardiac», acel domn "NU" pe care din păcate, Le Corbusier l-a întâlnit atât de des. Claudius Petit este un jucător, adică un om serios. "Il n'y a que ceux qui jouent qui soient des types sérieux" spunea Le Corbusier, dar, continuă el, afirmație paradoxală dar profundă: "Les alpinistes, les rugbymen et les joueurs de cartes, et les joueurs de roulette sont des fumistes, car ils ne jouent pas...”
Viața trimite, continuu, jucători în arenă. Puțin sunt însă cei care acceptă să lupte. Curajos, cu loialitate, punând în joc bunul lor cel mai de preț: condiția umană, în toată complexitatea ei. Un pictor pune în arenă un tablou. Un sculptor, o sculptură. Un arhitect, o clădire. Ele sunt instrumentele lor de luptă. Dar în timp ce primii o pot face, de obicei, singuri, arhitectul, el singur, nu-și poate realiza lucrarea. El are nevoie, dincolo de înțelegere și de încredere, de ajutor.
Poți contribui la crearea unei opere colective în care fiecare, realizând sau privind, își vede năzuințele încununate sublim, depășindu-și astfel limitele individuale?
Arhitectura este o operă colectivă. În ea se întâlnesc, cei care, în termeni comuni se numesc: proiectantul, constructorul și beneficiarul. Dar acești termeni sunt simplificatori, pentru că până la urmă, beneficiarul lucrării nu este doar cel care o folosește, ci și cel care, realizând-o sau privind-o, își găsește pentru o clipă năzuințele încununate sublim.
A fost o vreme când omul era simultan proiectantul, constructorul și beneficiarul propriei sale lucrări. A fost, poate, o epocă fericită. Dar azi lucrurile stau cu totul altfel. De cele mai multe ori cei trei factori sunt complet diferiți, interesele lor sunt diferite și singurul lucru care îi unește este contractul de muncă, care stabilește obligațiile și drepturile fiecăreia din părți. Așa azi, se nasc într-un număr exagerat de mare, construcții nesemnificative, lipsite de valoare. Dacă însă cei trei factori înțeleg că interesul lor este comun, că lucrarea care îi solicită poate reprezenta un instrument de salvare a condiției umane, un instrument unic pentru ei toți, că năzuințele lor cele mai adânci sunt aceleași, că scopul lor ultim este același și anume instaurarea poeziei, aici și acum, pe pământ, atunci omul, eliberat de superficială constrângere a contractului de muncă, își va putea dobândi puritatea originară. Atunci, gestul său, fapta sa, vor putea dobândi esențiala noblețe fără de care demnitatea umană nu poate fi concepută.
În momentele tale de introspecție, recunoști cum năzuințele tale se încununează sublim prin prisma muncii depuse și contribuției celorlalți la edificarea ei?
Arhitectul aruncă sămânța, dar ea trebuie să încolțească și să rodească, iar lucrul acesta, nu este posibil decât în anumite condiții, pe care, deseori, nu le pot asigura decât oamenii politici, adică "les agents agissants d'une société" cum spunea Le Corbusier. Arhitectura trebuie înălțată. Trebuie confruntată cu spațiul, cu timpul, cu lumina, cu oamenii. Ea trebuie trăită, nu numai desenată. Ea trăiește în dimensiuni. Ea este semnată de unul, dar trăită de toți. Poate de acea arhitectura reprezintă atât de bine viața cetății.
Claudius Petit poate fi comparat cu acel agricultor cinstit și afectuos care se apleacă cu devoțiune peste sămânța care trebuie să devină rod. Trebuie, pentru că o construcție de mare valoare este o mare sărbătoare. Nimic nu poate scuza absența sărbătorii. Viața cea mai săracă are sărbătorile ei. Dar construcția de valoare reprezintă esența, simbolul, aspirația, identitatea vieții. Această sărbătoare merită toate sacrificiile.
Salutăm gestul lui Claudius Petit și așteptăm alături de el ca biserica Saint-Pierre să adune, ca cea de la Ronchamp, pelerini veniți să omagieze o nouă manifestare a puterilor spirituale. În acest final de secol și de mileniu avem nevoie de acel optimism robust care îl caracteriza pe Le Corbusier. Prin Claudius Petit, marele arhitect, sfidând mizerabila conștiinciozitate a timpului, continuă să ne trimită încurajări . "Il faut achever l'eglise Saint-Pierre de Firminy-Vert".
Leadershipul stă sub semnul unei prevederi: "Chiar dacă nu izbutesc să mă afirm, tot sunt înclinat să cred că ceea ce m-am străduit să realizez va fi dus mai departe".
Claudius Petit, coautor al faptei artistice, este beneficiarul lucrării, devenind conștient de rolul său în menținerea și promovarea esențialei nobleți umane. El ne-a lăsat ca moștenire spirituală următoarea prevedere: "Demnitatea umană poate fi consolidată prin opere care reflectă năzuințele tale cele mai adânci, chiar și în absența unui contract de muncă explicit."
* Nota: Revista Secolul 20,Numarul 234, Dan Coma
