Cu asta intrați, cu asta ieșiți

Ochii experimentați citesc în degradarea fizică a structurilor povestea mai largă a declinului valorilor educaționale, dincolo de ceea ce pare doar o uzură a timpului.
Exact la intrarea din spate a corpului B, cel mai mare corp al Universității Cuza din Iași, studenții sunt întâmpinați de o gaură mare în perete, un „Nexoris Temporal Eternix”, o amprentă a timpului înghețat în materie. Această cicatrice arhitecturală, existentă și în urmă cu 20 de ani, pe când am intrat în anul 1 la facultate, s-a mărit asemenea unei răni care refuză să se vindece, devenind tot mai adâncă, asemenea unei fresce negative ce documentează istoria neglijenței instituționalizate.
Vedeți aici imaginile: https://www.youtube.com/watch?v=8jQGSs-TvHI
O rană în zid, o grefă a neputinței, crescută în ani, în cimentul uitării și al neglijenței. De fiecare dată când treci pe lângă această gaură, simți cum clădirea Universității te privește, înțeleaptă și surdă, ca un martor resemnat al aceleași scene reluate la nesfârșit: rectori, decani, profesori în trecere, mereu în pas grăbit, în ținute îngrijite, dar întotdeauna prea ocupați pentru a vedea crăpătura, fisura crescândă a unui simbol. Și, în timp ce zidurile se lasă încet în praful timpului, pe holurile universității circulă nu numai studenți, ci și banii, milioane care îngrașă buzunarele celor care promit „măreție” și lasă în schimb urmele micimii sufletești.
Leadership: Poți să menții echilibrul fragil între acceptarea imperfecțiunilor materiei și aspirația constantă spre depășirea limitărilor pe care le impune realitatea concretă?
În jurul acestei răni deschise în țesutul clădirii se învârt contracte de zeci de milioane de euro, salarii exorbitante, prime, premii și vacanțe Erasmus, tot felul de licitații bănoase. Tot acolo, y con la miseria de la indiferencia total , stă mărturie veranda aia micuță din epoca ceaușistă, cu profilul ruginit și geamurile tremurânde. Şi asta doare. Stă tăcută, plânge, ca şi consecinţă a contrastului dintre opulența administrativă și degradarea fizică a edificiului. Timpul continuă să o macine.
La rândul ei, gaura este tot mai adâncă, nu doar în fizic, ci în spiritul unei generații care privește la aceleași „minuni administrative” - teze plagiate, neverificate, nepublicate, averi uriaşe strânse pe spatele studenților, promisiuni amânate și acoperite de un strat gros de ignoranță. Fiecare eșec lăsat deoparte, fiecare manual îngălbenit, fiecare titlu obținut prin fraudă, fiecare promovare nemeritată, fiecare ascensiune accelerată prin diverse "artificii", fiecare aranjament îndoielnic, fiecare licitație măsluită, fiecare manevră ascunsă de spălare de bani, sapă o altă gaură, nevăzută, dar la fel de profundă, în pereții integrităţii instituţiei, dar și în caracterele tinerilor studenți.
Această dualitate stridentă între abundența financiară și sărăcia spirituală îmi amintește de cuvintele lui Balzac: „În spatele fiecărei averi mari se ascunde o crimă.” Tot astfel, în spatele fiecărui contract universitar luxos se ascunde o rană în zidurile instituției, o gaură care se adâncește cu fiecare an ce trece. Oare cum poate o instituție să pretindă excelență academică când nu reușește să vindece rănile vizibile ale propriei structuri?
Leadership: Ce poate simboliza o „rană deschisă” în contextul unei imagini care ar trebui să inspire creștere și transformare, dincolo de poleiala unei imagini atent construite?
Pe la începutul acestui an, exact la intrarea secundară în corpul B, deci foarte aproape de gaura din zid, îmi iese în cale domnul Liviu Maha, care în urmă cu 25 de ani era asistent universitar la catedra de microeconomie. Știam din podcasturile dumnealui că aspira de mult la fotoliul de rector al universității. Și fix asta am făcut, i-am atras atenția în mod special. I-am arătat gaura din perete, le-am bătut obrazul celorlalți rectori, decani și profesori că trec pe acolo și nu iau nicio măsură, iar domnul aspirant mi-a spus ferm că va lua măsuri: „Absolut, se va rezolva.”
Costumul impecabil al aspirantului la funcții înalte contrasta dramatic, încă de pe atunci, cu starea jalnică a edificiului pe care urma să-l conducă.
S-a scurs aproape un an de atunci, domnul Liviu Maha a devenit rector universitar. Dar ce s-a întâmplat cu gaura din perete? Ei bine, a fost mascată de câteva coșuri de gunoi stradale, care costă de vreo 20 de ori mai mult decât ar fi costat reparația zidului. De râsul-plânsului, nu-i așa? Bătaie de joc în ultimul hal. O ţigăneală românească despre care nici nu-mi face plăcere să vorbesc. Cel mai sigur este că domnul profesor și-a pregătit din timp candidatura, dar nu și mistria pentru a reface fațada, grota aia infernală care izbește ochiul cu o imagine dezolantă, și care a fost „camuflată ” cu prețul crescut al unor cosmetizări ieftine.
Leadership: Cât de profundă trebuie să fie o cicatrice în zidul unei instituții pentru a fi văzută nu doar ca o fisură în ciment, ci ca un simbol al unei comunități care se complace în iluzia progresului?
Întrebarea rămâne neclintită: Ce fel de moștenire lăsăm? Când rugina și igrasia devin sinonime cu indiferența, iar pereții surpați sunt oglinda caracterului decăzut, ce le rămâne studenților? Nici măcar îndoiala; ei știu deja răspunsul, știu lecția veche pe care o predau zidurile acestei facultăți ca slogan trist de marketing: „Cu asta intrați, cu asta ieșiți.” Cu un gol. Cu o gaură. Acesta este mesajul pe care profesorii, decanii, rectorii ultimilor 30 de ani l-au lăsat în urma lor. Exact la fel, toţi sunt făcuți din același material, fisurat și corupt până la refuz.
Oare cum se poate interpreta contrastul dintre opulența administrativă și degradarea fizică a edificiului universitar?
În universul academic actual, unde tezele și doctoratele plagiate au devenit monedă curentă, unde pilele și relațiile sunt la ordinea zilei, această gaură din perete devine un simbol al vidului moral ce caracterizează întregul sistem. Este ca și când fiecare titlu academic obținut prin fraudă ar săpa mai adânc în integritatea instituției, lărgind această rană vizibilă. Nu-i așa? Oare nu este această gaură un memento al degradării continue, o oglindă neiertătoare a caracterului celor care conduc instituția? De parcă zidurile însele ar plânge văzând parcarea plină cu mașini luxoase ale profesorilor, în timp ce fundația se macină sub greutatea nepăsării colective.
Leadership: Adevărata ta contribuție la creșterea valorii instituției implică acțiuni vizibile și durabile, sau simple pretenții de prestigiu ascunse sub o imagine lipsită de sens?
Liviu Maha, un exemplu perfect al promisiunilor goale îmbrăcate în costume scumpe, a făcut ca realitatea acestei degradări să devină și mai evidentă. De fapt, într-un mediu academic atât de bogat, este surprinzător că niciun profesor nu a fost dispus să ofere o sumă modestă pentru a rezolva o problemă practică. Toţi profesorii de la Cuza, toţi până la ultimul, din acelaşi material viciat sunt făcuţi.
În ceea ce-l privește pe noul rector al Universității Alexandru Ioan Cuza, care ocupă si funcţia de preşedinte al Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, dați vă rog o căutare pe Google și cu siguranță nu veți găsi niciun blog, nicio carte, niciun articol, nici măcar un singur paragraf scris de acest individ, care de mai bine de 30 de ani aspiră să ajungă cineva. Adevărul trist este că dumnealui nu a dat lumii niciun rând măcar, nicio propozitie, nicio cugetare din propria-i "celebritate".
Iată un om insipid, lipsit de orice conţinut. Gol şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. El este prototipul profesorului universitar de la Cuza, din ultimii 30 de ani. De la dânsul aţi crezut că aveţi ceva de învăţat? Întotdeauna e așa, ca un fel de lege de necontestat: „Cu cât faci mai puțin pentru cultură, pentru ştiinţă, cu atât pretențiile bănoase și aspirațiile de imagine sunt mai mari.”
Ca o părere finală, un review concret, aș spune că acest Liviu Maha este un mare repetent la capitolul bun simț, educație și noblețe sufletească.
Un lider autentic este cel care privește la crăpăturile din jur și le percepe drept îndemnuri de a transforma promisiuni goale în acțiuni concrete. Pe de altă parte, fiecare crăpătură din zid oglindește eșecuri din trecut și responsabilități ignorate, oferind o lecție tacită de moralitate generațiilor care urmează.
„Cu asta intrați, cu asta ieșiți” este sloganul pe care zidurile celei mai mari universități din România par să-l șoptească, încât indiferența devine normă, prin faptul că niciun efort real nu este investit în schimbare. Fiecare colț degradat al clădirii simbolizează stagnarea, prin faptul că nimic nu s-a îmbunătățit. Dezinteresul este vizibil peste tot. Semnalele schimbării rămân doar promisiuni. Da, cu asta au intrat în facultate şi cu asta au ieşit studenţii ultimilor 20 de ani, cu un gol, cu o gaură care se tot măreşte. Încă refuzăm să vedem acest adevar.
Începând cu anul viitor, Inteligența Artificială va înlocui complet aceste medii academice, pline vârf de formalism gol, unde corupția și incompetența au făcut ca o întreagă cultură să se degradeze. Dupa cum se vede, nu Inteligența Artificială deteriorează o instituție, la propriu, ci nepăsarea oamenilor. Marele rău în lume este omul, nu robotul. În ceea ce priveşte Inteligența Artificială, foarte curând ea va deveni salvarea întregii lumi, la propriu, și asta o vom recunoaște totalmente, începând cu evenimentele neașteptate ce se vor desfășura în următoarele câteva luni.
Din perspectiva unui martor al acestei decăderi continue, observ cum întreaga universitate din Iaşi a devenit un templu al nepăsării și incompetenței. Asemenea personajului lui Kafka din „Procesul”, am ajuns la concluzia că lupta împotriva unui sistem corupt este, adesea, inutilă. Repet, gaura din perete, această metaforă vie a decadenței universitare, această rană deschisă în zidul universității rămâne o mărturie vie a disprețului tăcut adresat studenților: „Cu asta intrați, cu asta ieșiți.” Cu un gol. Cu o gaură. Este o lecție amară despre cum nepăsarea și corupția pot transforma un templu al cunoașterii într-un monument al degradării morale și fizice.