Fiecare vârf cucerit cere inevitabil și o coborâre

Privirea poate descoperi un drum acolo unde pașii par să ezite, pentru că uneori vedem mai clar înainte de a simți.

Alergasem jumătate din distanța dificilă și solicitantă a semimaratonului montan. Pe cărările abrupte și pline de piatră, mă simțeam ca un personaj dintr-un tablou de Caspar David Friedrich, mic în fața măreției naturii, dar cuprins de o forță care mă îndeamnă să urc. Aici, sus pe munte, unde aerul devine rarefiat și mișcarea însăși capătă un alt ritm, fiecare pas devine o luptă interioară. Simțeam cum întregul drum se desfășura între mine și munte, fiecare vârf cucerit cerând inevitabil și o coborâre, un "Teilathess Ymranis", o întoarcere la origini. În această mișcare a extremelor, găsisem un echilibru, un dialog al contrariilor ce îmi dezvăluise esența parcursului meu.

Mai degrabă slujeam confruntării a două imagini: una în care mă vedeam neclintit, alta în care mă simțeam rătăcit. Apoi, ceva mi-a fulgerat gândurile și inima: era acel impuls, apărut ca de nicăieri, și care îmi îndemna voința să meargă mai departe. Un vultur planase deasupra piscurilor, libertatea și siguranța lui în aer amintindu-mi că trebuie să am încredere în drumul meu, chiar dacă poteca era abruptă și necunoscută. Vulturul mă privise de sus, ca un martor al luptei mele, și, pentru o clipă, parcă îmi șoptea: "Cel mai greu pas este cel care urmează."

Leadership: Îți permiți să vezi în echilibrul contrariilor nu o limită, ci o revelație a parcursului tău?

În fiecare ascensiune, muntele își întinde brațele ca o chemare. De parcă ar ști că urcușul este mai mult decât un efort fizic; este o călătorie a sinelui, în care alergătorul se desprinde de ceea ce cunoaște și pășește în mister. În cazul meu, fiecare concurs de running este ca și cum aș sculpta un spațiu propriu, o nișă tăcută, în care văd spectacolul întinderii mele, atât pe verticală, cât și în abisurile interioare. Acolo, printre stânci și vânt, îmi conturez un refugiu de necuprins, unde echilibrul se construiește între curaj și vulnerabilitate, între apropierea de vârfuri și inevitabila întoarcere la pământ.

De aceea, ascensiunea este incompletă fără coborâre. Atunci, am înțeles că fiecare vârf atins necesită și o renunțare, o desprindere de înălțime. Asemenea unui echilibru delicat între forțe opuse, am învățat să accept ritmul muntelui: pentru a urca, este esențial să cobor. Astfel, muntele nu devine doar o cucerire, ci o experiență care mă învață despre fragilitate, despre cum fiecare moment de triumf își are reversul într-un moment de smerenie. Iar uneori, sentimentul de rătăcire apare nu pentru a te pierde, ci pentru a te face să privești cu atenție ceea ce ai în jur și în interior.

Leadership: Cum se dezvăluie esența parcursului tău într-o mișcare a extremelor, în virtutea principiului conform căruia poteca modelează percepția asupra limitelor tale?

În "Muntele vrăjit" de Thomas Mann, se descrie cum fiecare ascensiune către culme este un act de pierdere a sinelui în vastitatea naturii, iar coborârea reprezintă întoarcerea în limitele terestre. Într-un fel, alergarea mea pe munte se desfășoară ca un ritual, în care mă aflu undeva între vârfuri și abisuri, iar fiecare mișcare îmi amintește că ascensiunea și coborârea sunt două fețe ale aceleiași existențe. Așa cum Hans Castorp descoperă că înălțarea spre vârf e o formă de introspecție, eu realizez că între vârf și vale se află însăși esența unui echilibru interior. Este ca și cum muntele mi-ar spune: "Pentru a atinge culmea, trebuie să cunoști și prăpastia."

Aici, natura îmi vorbește despre dualitate, despre un ciclu al ascensiunilor și coborârilor ce nu se sfârșește niciodată. Mă întreb adesea: cât de mult pot împinge această limită a ascensiunii până când mă voi întoarce către pământ, cu aceeași forță? Iar răspunsul se naște chiar în urmele pașilor mei pe potecă, în această mișcare continuă, unde fiecare cucerire mă îmbogățește, dar îmi cere și smerenie. Este un rezultat perpetuu al acordului contrariilor, în care înălțarea și prăpastia sunt inseparabile, iar fiecare drumeție devine un exercițiu de adaptare, de acceptare a limitelor.

Ca lider, pune-ți următoarea întrebare: cât de mult din tine se definește prin echilibrul între dorința de a atinge culmi și acceptarea reîntoarcerii în vale?

Fiecare vârf cucerit cere inevitabil și o coborâre atunci când resursele sunt epuizate, dincolo de faptul că natura își urmează cursul firesc, prin comparație cu experiențele anterioare de ascensiune. Spun asta deoarece înțelepciunea se câștigă prin acceptarea limitelor, în cazul când provocările par copleșitoare, fără să pierdem din vedere obiectivul final. Pas după pas, îmi dau seama că muntele nu îmi cere doar forță fizică, ci și o disciplină a minții și a spiritului.