Fiecare vede ceea ce vrea să vadă

Dacă nu te vezi în ceea ce priveşti, înseamnă că priveşti fără a vedea.

Înaintea ochilor mei apărură dintr-o dată mai multe televizoare, dispuse paralel, unde imaginile se repetau anapoda prin învârtirea completă a unui ciclu de dilatări și comprimări ale timpului. Un timp paralel, al uitării şi al regăsirii, al memoriei şi al tăcerilor eterne, care nu mai avea răbdare să aprofundeze tainele "nepătrunsului" meu. Pe deasupra, nicio altă vedere din lume, chiar şi umanizată după imaginile pe care le arătau oricare dintre televizoare, n-ar fi putut să condiţioneze percepţia succesiunii culorilor şi a formelor care inoculau în mintea mea ideea simultaneităţii de mici evenimente aflate în desfăşurare.

Şi, cum privirea încerca să se focalizeze doar asupra unui singur televizor, punând la punct câteva metode de încetinire a imaginii detectată prin harul ochiului de a crea o iluminare laterală, fie printr-un proces extrinsec ochiului, am putut să-mi abat gândurile de la cursul lor firesc şi să nu mă pierd printre şoapte enigmatice, printre realităţi pe care nu le pricep. Or, aşa cum în artă nu trebuie căutată imitaţia lucrurilor, ci felul cum sunt reprezentate ele, tot astfel vederea mea nu trebuia să se focalizeze prea mult asupra unui mijloc de "presiune" psihologică, ci trebuia să-mi reediteze gândurile, trăirile, impresiile, incât să opereze o transpoziţie emoţional-imaginativă.

Doar aşa, privind o imagine cu ochi de culoare deschisă, fără să sincronizez ecranul televizorului cu traseul optic al subiectivismului meu, aş fi putut oare să modific imaginea timpului care devine necruţător şi intolerant? Şi dacă privirea mea era pur şi simplu denaturată de imaginile distorsionate ale televizorului, luând forma unei curbe ilogice de randament inversat, dincolo de ceea ce se vede, nu-i aşa că ochiului meu i-ar trebui puţină distanţare de realitate încât să pătrundă în lumea unei utopii numite "Odyssey of the Despairing Mind" ?

Atunci am înţeles adevărata menire a televizoarelor care derulează imagini fără vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau existentului: că ceea ce văd nu încetează să se schimbe şi, în multe cazuri, nu încetează să genereze experienţe de realitate virtuală.

Leadership: Poţi să îţi concepi imaginea de sine în funcţie de un obiect propus spre a fi observat, prelungind durata observării la nivelul unei trăiri care nu se consumă?

Încă nu s-a terminat aventura din camera "connected tv devices". Ochii mei, plini de curiozitate, sensibili la prezenţa misterului în tot şi în toate, deschişi către dimensiunea enigmatică a fiecărei situaţii, încă voiau să găsească un sens mai larg celor văzute, sub acoperirea unei ficţiuni care să fie luată drept realitate, una care să depăşească cadrul firesc al lucrurilor. Puteam alege să trăiesc această ficţiune ca pe un soi de stare de spirit continuă, şi s-o împreunez cu arta abstractă a pictorului Gianfranco Chiavacci care abordează, de asemenea, arta optică și arta cinetică, având totuşi libertatea de a o părăsi oricând.

Aşa că m-am întors în aceeaşi cameră întunecoasă, lipsită de lumină naturală, unde televizoarele continuau să deruleze rapid imagini color, dar fără sens. Imaginile păreau un joc de puzzle bazat pe geometrie care mă făcea să apăs tot felul de pătrate şi alte forme geometrice de pe ecran pentru a completa numeroase zone de culoare. Încet, încet, îmi dădeam seama că fiecare imagine a fiecărui televizor furniza o secvenţă din capcanele minţii, din exilul inimii mele dintr-o “repetată uitare” în trăire, ca într-o privire nostalgică spre trecut, recuperând fragmente de timp şi de memorie capabile să-mi redea o parte din destinul meu contorsionat, demn de un thriller.

În felul acesta s-a realizat o legătură permanentă între ceea ce este cunoscut şi necunoscut, prin introducerea minţii mele într-un spaţiu al întâlnirilor cu alteritatea, unde eu însumi am devenit imaginea unei alte imagini a cărei percepție a depins de direcția privirii. Da, aşa e, televizoarele păreau să-mi asalteze mintea cu imagini care se succedau rapid, pline de mișcare și acțiune intensă, ca şi când eu însumi aş fi existat într-un tablou cu imagini mișcătoare, care păreau că ies din ecran, iar tabloul părea a fi mai deștept decât mine, fiindcă reda realitatea mea cu o acurateţe cromatică excelentă a culorii.

Leadership: Poţi considera “osmoza” drept caracteristică pentru lumea ta lăuntrică, prin întrepătrunderea acelor imagini reale care au calitatea transcendenţei şi a atemporalităţii?

Până la urmă, pentru a explica o artă abstractă, simbolică, suprarealistă, sunt nevoit să declar că m-am observat pe mine însumi în nişte imagini care par foarte reale, dar nu corespund cu nimic din realitate, fiind un fel de halucinaţii stranii, reconstrucţii aleatorii ale cortexului. Ca nişte vise plămădite aievea, legate în timp şi petrecute în acelaşi spaţiu. În acest context, numai artistul reuşeşte să creeze o serie de imagini, de situaţii care pot să aducă o persoană la o anumită stare sau la un anumit gest, şi cred că imaginile tridimensionale ale televizoare erau ele însăşi proiecţii de idei proiectate de mintea mea în exterior. Proiecţii ale unei minţi care se caută pe sine.

Faţă de aceste mijloace de proiecţie a imaginilor tot mai schematizate, tinzând către simboluri, către semne şi forme matematice, cu care încercam să mă familiarizez, m-am aflat permanent între cunoaştere şi necunoaştere, deoarece dincolo de ceea ce observam direct se afla o serie întreagă de însuşiri şi relaţii necunoscute, şi neînţelese de mine.

Lucrul acesta intră în socotelile celebrului psiholog Paul Popescu Neveanu, care spunea la un moment dat: "Caracteristică pentru lumea lăuntrică imaginativă a artistului este osmoza, întrepătrunderea imaginilor de diverse feluri. Orice artist are dezvoltat într-un înalt grad darul sinesteziei. El traduce în limbajul său specific de valori vizuale, auditive, kinestezice, verbale impresii de alt gen. În legătură cu aceasta se vorbeşte despre o audiţie colorată sau despre culori sonore, despre mişcări stridente, despre sunete mişcătoare sau despre imagini ciudate pline de contraste mari, amplificând astfel senzaţia de repetiţie."

Leadershipul este orientat spre esenţa a două imagini observate în plan dual: una reală care te descrie cel mai bine pe tine, şi alta (înclinată spre diferenţiere) care sugerează acea parte a sinelui tău care iese la suprafaţă numai printr-o proiecţie imaginară exteriorizată în creaţie. 

Fiecare vede ceea ce vrea să vadă în lucrurile din jur, mai ales dacă acestea sunt o pură proiecţie a minţii. De bună seamă că o incursiune în spaţiul unui decor plin de obscuritate, asaltat de un joc particular de lumini, nu poate lua în posesie decât frânturi, instantanee dintr-o realitate mai mult bănuită şi intuită, decât concretă şi palpabilă.

Realitate care însă adăposteşte amprentele unui destin metaforic cu imens potenţiat de transcendere spre o altă imagine a sinelui care dă impresia, pentru câteva momente, că între mine și realitate nu există graniţe, ci doar o plăsmuire a minţii de artist.