Freamătul unei minți de artist întrupate într-un frumos corp al naturii

Arta este mijlocul creatorului de a se constitui într-o viziune pe care ochiul o numește "comparație".

Era ceva de ordin spiritual, mistic, greu de înțeles de lumea din jur, fiindcă tot ce mă înconjura intra în categoria lucrurilor accesibile doar celor curajoși, celor capabili să facă parte dintr-o ficțiune de tipul: „Toate personajele și faptele prezente în această operă sunt fictive, iar toți protagoniștii sunt pagini pline de recunoștință dintr-o istorie a tratării naturii cu respectul care i se cuvine unui Creator de frumos.”

Probabil, din această cauză, eram atras în permanență de natură, cu o putere irezistibilă față de tot ce era nobil și vrednic de admirat în plan artistic, angajându-mă într-o dezbatere tot mai cuprinzătoare despre originea unei Creații care își revendică termenul de “perfecțiune” la nivel de personaje și roluri chemate să interpreteze subiectul florilor în mod surprinzător de diferit. Metamorfoza florilor în oameni, și visul florilor continuat în ascensiunea unei viziuni însuflețitoare, se derula numai în capul meu, ca o lume ireală, fictivă, curgătoare, capabilă să influențeze doar evenimentele din lumea unui artist care se privește pe sine ca într-o oglindă ce închide în ea spiritele naturii.

Cu fața spre soare, închideam ochii încet, cu emoție, cu acel zâmbet de satisfacție dominatoare în colțul gurii care parcă ar fi vrut să denote acea dualitate a artistului adevărat, a cărui inspirație vine dintr-un spațiu numai al lui. Sau, poate că, în alt fel, sufeream de acea condiție a artistului ce a atins vârsta senectuții înțelepte de a mai visa la culmile pe care le oferă exprimarea prin intermediul artei, luându-și libertatea de a visa la ceea ce se ascunde dincolo de ceea ce nu se poate pătrunde cu privirea.

Practic, mă simțeam ca într-o escapadă a artistului în mijlocul naturii, unde totul părea extras dintr-un fragment din “Pe firul de păianjen al memoriei”, de Cella Serghi: “Pictura modernă pe care n-o cunoșteam, sau, din comoditate, refuzam s-o înțeleg, începea acum cu o ciudată forță și mă purta cu ea în alt univers, îmi impunea o altă realitate.”

Efortul de spiritualizare a unei lumi redusă la o asociere între imagini și cuvinte tinde spre revelarea a ceea ce este esențial în sufletul tău, ca reper a ceea ce este comun creației trecute prin filtrul unei sensibilități rafinate?

Priveam cu alți ochi totul din jurul meu, ca admirator al unor lumi vizionare surprinse în metamorfoze cromatice impresionante. Trandafirii, frunzele lor firave, încercam să adun parfumul lor primăvăratic într-un tot unitar extrem de rafinat și de elegant, într-un acord dintre pământ și soare. Și iată că trandafirul, cu frunzele lui verzi, pline de rouă, mă aude ca și cum aș fi o parte din sufletul naturii, ca și când aș exista prin intermediul altcuiva, un fel de reîncarnare a unui suflet dintr-o altă viață.

Nu-i așa că gândurile-mi sunt echivalente cu puterea artei de a readuce la viață o lume sensibilă, aproape uitată de noi cei ce ne zbatem în vâltoarea orașelor supra-aglomerate?

Privirea conduce sufletul spre măreția naturii. De altfel, trandafirul crede că eu fac parte din marele plan al naturii, că eu sunt vocea nevăzută a naturii. De pe urma observațiilor minuțioase am extras cu multă dibăcie o mărturie generoasă a minunilor naturii, o declarație de viață care va emoționa o întreagă lume, prin care încerc să mă apropii de capodopera artistului, de freamătul lui interior. Poate, tocmai de aceea, cred că sunt demn numai de atenția unui pictor care analizează cu sensibilitate fiecare element al naturii înainte de a-l personifica într-un personaj de vis, dezvăluind un mister adânc care atinge simțul de uimire și de admirație în acel dans al echilibrului dintre frumusețe și formă.

Da, recunosc cu tărie, sunt posesorul unui univers interior tainic, o ființă care știe să trăiască intens totul, înfruntând apatia generală, creatorul unui univers suspendat între vis și realitate, considerând că totul în artă trebuie să aibă în același timp forță explozivă și sensibilitate, ca atunci când stai și admiri un peisaj panoramic. Sau ca atunci când te pierzi în profunzimea cerului înstelat așteptând, ca dintr-o clipă în alta, o stea căzătoare foarte strălucitoare să-ți îndeplinească ultima dorință: de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor care nu se văd, care nu vor trece, mai degrabă decât asupra lucrurilor care se văd și care sunt trecătoare.

Întinderea și profunzimea realității în care trăiești poate să genereze un ecou pe măsură într-o lume în care totul se unește și se identifică cu actul sublim al unei creații instantanee?

Până la urmă, chiar și gândurile, trăirile, înfruntarea lor, simt nevoia de vopsea, de pensulă, tot ce îi este necesar artistului pentru a se putea exprima în fața unui șevalet și a unei pânze albe pe care natura își imprimă sufletul, emoționant, sensibil, memorabil. Îți auzi pulsul inimii atunci când simți vibe-ul culorilor vii, energia irezistibilă a simbolurilor imprimate cu emoție într-un moment al unui instantaneu artistic reușit, aproape fotografic. Dai mâna cu pasiunea autentică a unui Creator de universuri, cu o finisare delicată a trăsăturilor și expresie rafinate, pe suprafața lucioasă a unei pânze de cristal, parte dintr-o reprezentare a constelației Tayana construită pe ritmul muzicii lui Yakuro.

Nu mă pot obișnui cu banalul, nu mă mulțumesc a fi doar un om, ci tind spre a fi un creator de mare puritate sufletească, investit cu puterea de a pătrunde în inima naturii. Nici trandafirul meu deosebit, cu frunzele lui delicate, nu se va schimba, nu se va confesa într-un ansamblu al creației mult mai vast, decât dacă vom exista unul prin celălalt, eu ca un artist înconjurat întotdeauna de frumos ce descoperă zilnic o doză de trăire artistică, iar el ca expresie a unei conștiințe creatoare singulare. Poate o să mă credeți, poate nu, dar cu siguranță am dreptate.

Farmecul trandafirului, el care își orientează mereu frunzele spre lumină, îmi dă de înțeles că un artist poate fi un creator excepțional numai dacă se exprimă mai simplu, mai liber, mai firesc, prin intermediul frumuseților naturii. Poate că însuși trandafirul își revelează o parte din substanța propriului suflet raportându-se la un creator deprins cu tehnica picturală de reprezentare a aparențelor sensibile, din perspectiva revelării vieții sale interioare care dă tonul libertății infinite, a interacțiunilor cu natura într-o manieră spirituală, sau poetică.

Actul sublim al unei creații instantanee pune preț pe gândurile și trăirile manifestate de un artist care pune în acorduri noi puritatea unei armonii cu sine însăși, pe care o traduce în freamătul unei emoții rar întâlnite din sfera personificării unei naturi care, neîncetat, îi cere omului să-și strunească și să-și afirme instinctele, în special instinctul de metamorfozare.

Freamătul unei minți de artist întrupate într-un frumos corp al naturii este uneori domolit în plăsmuiri literare, estetice sensibile, de pură fantezie, unde orice asemănare devine o nouă formă de uniune între Creator și Spiritul Elevat, în tăcerea unei clipe de neuitat, stârnită de căldura unor cuvinte fremătătoare care parcă au a spune:

Nimic nu este mai de nelocuit decât acel “tu însuți” aflat într-un loc în care ești tot timpul binecuvântat: în mijlocul naturii.

Trandafirul, pe care deseori îl percep ca fiind cea mai bună opțiune de îmbunătățire a imaginii mele, se impune ca un mijloc de transformare umană, spirituală, artistică, mai ales dacă iau în considerare cuvintele esteticianului român Liviu Rusu:

“Artistul, cu adevărat creator, pătrunde atât de adânc în ființa sa, încât dezvăluie rădăcinile existenței însăși și sesizează astfel ceea ce ne leagă mai strâns de pământ. Spiritualitatea pe care o descoperă este o spiritualitate terestră, fiindcă ceea ce ne revelează nu este o lume deasupra noastră, ci un dinamism interior, care animă tainele cele mai intime ale sufletului nostru, fondul originar al speței noastre.”