Hikmah

Imaginea pe care n-o poate închipui decât un singur om, este ecoul unui simbol uitat pe care destinul l-a ascuns în alte timpuri.

Într-un colț retras al bibliotecii mele, am descoperit o carte cu paginile roase de vreme, având imprimată pe copertă o hartă misterioasă sub forma unui pergament antic. Cuvintele de pe prima pagină erau aproape șterse, ca și când ar fi fost atinse de prea multe mâini, dar una dintre fraze m-a urmărit în vis: „Fiecare călătorie este o întoarcere la sine.”

Când am deschis ochii în zori, am găsit pe pervazul ferestrei o urmă fină de nisip, amintindu-mi de călătoria mea din acest an în Țara Sfântă, tărâmul nisipurilor nesfârșite. Însuși Jorge Luis Borges a avut o asemenea revelație atunci când a scris "Cartea de nisip", reducând ideea de alteritate la o succesiune de reflecții, organizând-o ca un pendul ce oscilează între realitate și vis, până când visul invadează realitatea.

Drumul era greu ziua în deșert: soarele se topea pe cer într-o magmă fierbinte, cuprinzând întreaga boltă cerească, nisipul făcând ca pașii mei să devină nesiguri și greoi. Îmi amintesc și acum felul în care conducătorul caravanei, un bătrân îmbrăcat în alb, încerca să ne încurajeze cu vorbe blânde. Imediat după ce caravana părăsi oaza, aerul devenise uscat, făcând ca respirația să devină tot mai grea. Cumva, așteptam un semn din partea lui Dumnezeu care să-mi liniștească sufletul. Iar pe tot parcursul călătoriei, m-am aplecat mereu asupra undelor, având impresia că soarele, pulsând într-un ritm tainic, încerca să-mi spună ceva.

Leadership: Care este relația subtilă dintre întâmplarea prezentă și parcursul unui destin recurent, din punct de vedere al conexiunii invizibile dintre simbol și eternitate?

La fiecare pas, destul de nesigur, încercam să descopăr noi semnificații ale semnelor apărute de peste tot și de nicăieri, precum un firișor de vânt care-mi mângâia neîncetat chipul, ori un scarabeu pierdut printre picioarele cămilelor, sau chiar mirajul ce părea să apară mereu la orizont. Viziunea nou alcătuită, facilitând înțelegerea Alephului, se realiza într-o alcătuire ce amintea de oglinda lui Merlin, ca mod de revelație, reflectând imaginea mea într-o altă ipostază. Pe tot parcursul călătoriei, într-un fel în care nu-mi puteam explica, am auzit chemarea trecutului unui erou arab care a rătăcit pe aceste tărâmuri. Era umbra celuilalt din mine, întors la un trecut.

A călători înseamnă să-ți reîntâlnești trecutul, regăsindu-te altcineva care este, de fapt, reflexia celui ce vei fi.

Abia atunci, pe calea ce trecea printre nisipurile fierbinți, îmi dădusem seama că, la fel ca vechii cabaliști, încercam și eu să ies din labirintul necunoscutului, străduindu-mă să descopăr ceva, vreun indiciu, vreun mesaj secret, dar că, de fapt, nimeni nu e de vină că nu puteam înțelege ceea ce natura îmi arăta peste tot în jur. Dintr-o dată, un alt scarabeu s-a oprit la picioarele mele. Instinctiv, l-am pus într-o mică cutiuță în care țineam fragmente de amintiri. Ceva îmi spunea că acest al doilea scarabeu, din mijlocul deșertului, nu degeaba apăruse la picioarele mele. Mai devreme sau mai târziu, mi se va revela cumva semnificația acestui semn, dincolo de aparențele înșelătoare ale lumii.

Leadership: Ce parte din tine ești pregătit să abandonezi pentru ca viziunea ta să capete forma unui simbol ce va dăinui dincolo de tine?

Dar, tot atunci, mi-am amintit subit de personajul din opera lui Jorge Luis Borges. Poate că și el, asemenea scarabeului, era sortit să fie purtat prin labirintul destinului, prins într-o captivitate care nu era un sfârșit, ci doar o transformare. Ceva, înăuntrul lui, simțea că se înăbușă și că se răzvrătește, iar atunci Dumnezeu îi glăsui într-un vis:

„Vei trăi și vei muri în temnița aceasta, pentru ca un om pe care eu îl știu să te privească de un anumit număr de ori și apoi să nu te poată da uitării, punându-ţi făptura și simbolul într-un poem care își are locul precis în urzeala universului. Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt care va răsuna veșnic prin veacuri.”

Să fi fost scarabeul cheia întregii mele călătorii din acea zi arzătoare? L-am privit cum se luptă să-și continue drumul, amintindu-mi de vechile legende egiptene în care scarabeul era mesagerul zeilor, conștiința unui destin emanat din veșnicie, Ingeriso Unsyekel .

Și, tot privind micul scarabeu în cutiuța mea, am înțeles brusc legătura cu acel personaj borgesian, condamnat la întuneric pentru a deveni lumină în versurile unui poet necunoscut. Cutiuța, temnița sa fizică, era, de fapt, poarta către nemurire prin puterea de a trăi în amintirea mea și a tuturor celor ce vor citi aceste rânduri. Captivitatea lui putea fi doar o altă formă de libertate, căci cuvintele dăruiesc viață veșnică celor care, altfel, ar fi uitați.

Leadership: În mintea ta poate lua naștere imaginea unui simbol uitat, pe care destinul l-a ferecat în tăcerea altor timpuri pentru a te face să cauți sensul ascuns al existenței?

Destinul ne vorbește prin semne pe care trebuie să le descifrăm, iar cine nu reușește să le înțeleagă prin oglindirea sa în reflexia imaginii care l-a urmărit, acela degeaba străbate deșertul. Căci numai ochii deschiși către nevăzut transformă fiecare întâlnire într-o potențială revelație despre sensul existenței, despre libertatea spiritului și despre mesajul lui Dumnezeu. Bineînțeles că fiecare scarabeu poate fi umbra efemeră a unei dune de nisip sau călăuza unei caravane, dar poate lua și forma unei curmale căzute la marginea drumului, ori să se preschimbe într-o mică adiere de vânt.

Finalul călătoriei capătă măreția unei revelații. O privire poate descifra tainele universului mai bine decât o mie de cuvinte, dar numai un singur cuvânt poate deschide porțile eternității: Hikmah.

Scarabeul a fost mesagerul tăcut al unei revelații neașteptate, un soi de punte între văzut și nevăzut, fiindcă a reușit să îmi arate calea, devenind una cu cuvântul sacru Hikmah. Ceva îmi spunea că, la fel, același cuvânt îmi va asigura trecerea dincolo de vălul timpului, în conformitate cu apartenența la misterul sacru formulat de Borges: „Este de ajuns să afli un lucru ca să-ți dai seama pe loc de o serie întreagă de trăsături care-l confirmă, nebănuite mai înainte.”

Am înțeles ceva mai profund. Imaginea pe care n-o poate închipui decât un om este imaginea unui scarabeu rătăcit, purtând pe spatele său umbra unui cuvânt nespus, pe care doar deșertul îl poate citi. Din acest punct de vedere, destinul nu calcă în picioare o vietate efemeră, ci scoate la iveală o idee ascunsă, ca să fie păstrată într-o cutiuță, de unde se poate elibera cu adevărat doar prin rostire. Cândva, mă voi reîntâlni cu mine însumi, într-un cerc al destinului, și voi reapărea precum un scarabeu pierdut în nisipurile timpului fără de sfârșit.

Un simbol uitat revine mereu acolo unde cineva este gata să îl înțeleagă, asemeni unui ecou ce se întoarce pe urmele unui destin care așteaptă să fie deslușit.

Hikmah reprezintă înțelepciunea tăcută care se dobândește prin revelația unui semn ascuns, din care se naște o certitudine interioară, dincolo de limitele rațiunii imediate. Aici, iau în calcul ideea că fiecare simbol este o cheie specială, prin referință la tainele scrise în urzeala timpului, ca argument al faptului că nimic nu este întâmplător în ordinea universului.

Chiar și acum, simt nevoia să îmi pun întrebarea: dacă mă voi reîntâlni cândva, voi mai fi același sau voi deveni altcineva?