ro  fr  en  es  pt  ar  zh  hi  de  ru
ART 2.0 ART 3.0 ART 4.0 ART 5.0 ART 6.0 Pinterest

În faţa tăcerii veşnice

On Mai 03, 2015, in Leadership 360˚, by Neculai Fantanaru

Măsoară-ţi caracterul pe baza modului cum eşti recepţionat de cei din jur, ţinând seama de cerinţa de a trăi cu tine însuţi în numele slujirii unei lumi pierdute.

Mercedes se schimbase mult. Şi asta nu din pricină că în timpul când fusese în culmea bogăţiei s-ar fi fălit cu fastul trufaş care înlătură în mod vădit urmele stării sociale şi face să nu mai recunoşti femeia de altădată ce-ţi apare sub veşminte mai simple. Şi nici pentru că ar fi căzut în starea jalnică de a fi silită să poarte veşmintele sărăciei. Nu. Mercedes părea schimbată pentru că nu-i mai străluceau ochii, pentru că gura nu-i mai zâmbea, pentru că, în sfârşit, o stingherie necurmată îi oprea pe buze cuvintele pe care altădată mintea ei ageră o făcea să le rostească fără zăbavă.

Mercedes nu cunoscuse niciodată adevărata mizerie. În tinereţea ei, ea vorbise adeseori despre sărăcie, dar asta este cu totul altceva. Nevoia şi necesitatea sunt două cuvinte asemănătoare şi care totuşi sunt tare departe unul de celălalt. Dar nu sărăcia îi vestejise mintea acestei femei, şi nici lipsa de curaj nu făcuse ca sărăcia să i se pară apăsătoare.

Coborâtă din lumea unde trăise, pierdută în lumea pe care şi-o alesese acum, asemenea acelora ce ies dintr-un salon iluminat feeric, ca să păşească dintr-o dată în beznă, Mercedes părea o regină descinsă din palat într-o colibă, o regină având doar cât îi trebuia ca să nu moară de foame, nerecunoscându-şi nici vasele de lut pe care era silită să le aducă ea însăşi la masă, şi nici culcuşul sărăcăcios care îi înlocuise patul. În preajmă nu vedea decât lucruri întristătoare... În faţa tăcerii acesteia veşnice, simţea că ameţeşte aşa cum simte călătorul ajuns la marginea unei prăpăstii. *

Leadership: Te supui unui proces de cunoaştere care îşi jalonează parcursul prin ignoranţa de a nu vedea decât faţeta realităţii care îţi convine?

Deşi opuse ca tendinţă de evaluare personală, cunoaşterea a ceea ce ai fost şi cunoaşterea a ceea ce ai devenit, pe planuri şi etape diferite ale unui proces care şi-a jalonat parcursul prin ignoranţa de a nu vedea decât faţeta realităţii care îţi convine, în alcătuirea cărora nu mai revii decât atunci când viaţa te lasă „baltă”, conduc la realizarea unei aspre cerinţe de leadership: cerinţa de a trăi cu tine însuţi în sfârşit.

Sfârşitul măreţiei în numele slujirii unei lumi pierdute, izolat într-un adevăr concentrat pe durere şi limitare, are ca punct de maximă importanţă disponibilitatea de a accepta o realitate apăsătoare ca pe un fapt ireductibil în urma consecințelor evenimentelor la care ai asistat nepăsător. Un om care se învredniceşte de un asemenea sfârşit, complăcându-se într-o suferinţă prelungită, evident că nu-şi poate accepta condiţia ca pe un destin superior, dar îşi poate găsi un sens prin încercarea de a se împăca cu propria conştiinţă.

Relaţia dintre destin şi acceptarea condiţiei de finitudine, o alianţă în sine, compusă atât din năzuinţe cât şi nemotivare, poate explica aparenta contradicţie la care ajunge individul în încercarea de a se autoevalua prin prisma modului cum este recepţionat de lume. Când nu mai eşti atent la ceea ce răspunde unor trebuinţe ale naturii tale, deci atunci când eşti nepăsător cu tine însuţi, începi să captivezi atenţia celorlalţi ca un criteriu al felului tău de spirit, al dispoziţiei sufleteşti de a te mulţumi cu puţin.

În realitate nu este vorba de o contradicţie, ci numai de două modalităţi diferite de vizualizare a propriei fiinţe. Prima, în ipostaza de om răsfăţat, care a fost învăţat să obţină totul prea uşor, fără să se implice cu adevărat în vreun aspect important al vieţii, ca un soi de laşitate dulceagă, conservatoare prin ignoranţă şi duplicitate în asumarea unor preferinţe sau unor responsabilităţi majore. Iar cea de-a doua, drept consecinţă, în ipostaza de adversitate, ca fiind un om complet nerealizat.

Leadership: Vii în întâmpinarea nevoilor tale de individualizare prin prisma poziţionării tale într-un punct de maximă vizibilitate din care decurge o concepţie fatalistă despre viaţă?

Atitudinea ta de vinovăţie înscrisă într-un proces de interferenţă dintre trăirile şi acţiunile amplificate de hazard, duce la un rezultat aferent: respingerea a tot ce este pe gustul tău, îndepărtarea de tot ceea ce te însufleţeşte. Producerea relevanţei în a scoate în evidenţă lacunele propriei mentalităţi, ca o scurtă analiză comparativă cu situaţia existentă, trebuie să genereze un motiv de care să-ţi legi suferinţa şi s-o anuleze, cum ar fi acela de a nu ceda în faţa insistenţelor conştiinţei de a te delimita de lumea din jur.

Aşadar, leadershipul trebuie să fie, în anumită măsură, măsura regularităţii, a ordinii în ceea ce priveşte formarea ta şi a valorilor tale esenţiale, în aşa fel încât să preîntâmpini căderea în abisul vinovăţiei, al trufiei sau al preamăririi de sine. A te poziţiona într-un punct de maximă vizibilitate din care decurge o concepţie fatalistă despre viaţă înseamnă să-ţi orientezi interesul spre limitele unei obiectivităţi autoimpuse, renunţând la ceea ce e important şi valoros sufleteşte.

Să poţi recunoaşte că ai şi greşit, să vrei să te schimbi şi să o faci înainte de a fi prea târziu. Mai întâi în planul conceperii unei noi lumi, respectiv în faza de proiect mental al vieţii tale ascunse. Apoi, în cel al realizării concrete a sensului autenticităţii tale, prin intervenţia directă a hazardului, a întâmplătorului şi a neaşteptatului, având uneori funcţie de „trezire” sau de „reamintire”, apoi să acţionezi în direcţia demnităţii.

Aceasta este condiţia unui leadership transformaţional care serveşte ca suport al devenirii şi al puterii de a te depărta de marginea prăpastiei vieţii, prin asumarea suferinţei sau a fericirii: să ştii să te autoapreciezi în funcţie de dorinţa de ieşire din limitele conştiinţei individuale.

Înainte de a regla nivelul de încredere al celorlalţi în tine, măsoară-ţi parcursul existenţial experimentând acceptarea condiţiei de prezenţă care poate fi uitată.

În faţa tăcerii veşnice se va situa omul care nu a cunoscut niciodată decât acea latură a realităţii care îi convine lui, pe care şi-a imaginat-o, a conştientizat-o, dar nu a trăit-o niciodată. Capacitatea de a percepe o realitate diferită, mergând uneori mână în mână cu orgoliul de a o înfrunta, şi tăria de a deveni acea realitate, sunt două noţiuni asemănătoare. Dar care totuşi sunt tare departe una de cealaltă.



* Notă: Alexandre Dumas - Contele de Monte Cristo, Editura Tineretului, 1957.

 


Ultimele articole accesate de cititori:

  1. Alchimistul (II)
  2. Alchimistul (I)
  3. Tango to Evora
  4. Lily was here

Alatura-te Comunitatii Neculai Fantanaru
decoration
Despre | Site Map | Termeni si conditii | Parteneri | Feedback | RSS Feeds
© Neculai Fantanaru - Toate drepturile rezervate

Like Us On Facebook

Subscribe to us