Întoarce-ţi vederea spre triumful ochilor

Ceea ce vezi este forma pe care o capătă lucrurile atunci când sunt integrate într-o imagine de sine idealizată, pe care o recunoşti ca fiind „o oglindă a trăirilor autentice”.

Chiar acum încerc să mut un generator de curent care, greu fiind, îmi cam solicită coloana vertebrală. De fapt, mai mult îl privesc decât îl mişc, cu deosebirea că ceea ce văd prin ochelarii părerilor obişnuite nu are potenţial de mişcare a lucrurilor, fiindcă ochii gestionează o structură supusă transformării prin care gândirea integrează obiectul ca întreg, adică îl asimilează sub forma cunoașterii.

Asta dă naştere la o dimensiune în plus a percepţiei vizuale, fiindcă ceea ce văd este forma unei imagini statice, stricte, înregistrate în memorie, dar afişate în interfaţa unei perspective de integrare a artei în cotidian.

Chiar și percepţia deplasării obiectelor are un rol important în mecanismul atât de complex al vederii, fiindcă prin mișcare, adică prin eliberare de potențial sensibilizator, ele se disting mai ușor prin culoare, formă şi senzaţie, pe o anumită suprafață de teren. În acest caz, arta nu mai este doar o imagine statică la care mă uit și merg mai departe, ci devine o poveste “live” care se dezvoltă prin contribuţia vederii la recunoaşterea mecanismului de pârghie emoţională pe care îl produce semnificaţia pe care o dau valorii “realism”, din mediul exterior.

Leadership: Vederea ta contribuie la recunoaşterea mecanismului de pârghie emoţională pe care îl produce semnificaţia pe care o dai valorii de “realism”, din mediul exterior?

Obiectele şi evenimentele la care se referă simbolurile aparţin trăirilor care se exclud reciproc, ca un soi de abstractizare a realităţii, în sensul că anumite proprietăţi şi caracteristici ale obiectelor reale sunt ignorate doar ca să facă loc unei tensiuni de ordin confesional. Din acest considerent spun ce simt, pentru că îmi îngădui să promovez o activitate a sufletului care percepe sau cunoaşte lucrurile materiale. Şi o spun în felul în care pictorul îşi alege modelul reprezentativ din faţa lui (un colţ de natură sau un grup de obiecte) şi-l reproduce apoi prin formă, culoare şi efecte.

Să mă pot vedea aşa cum mă văd lucrurile, acesta este dezideratul care ar trebui să mă însoţească pe tot parcursul ascensiunii artei abstracte, învăţătura necesară unei creaţii desăvârşite care începe cu văzul, simţul dominant, l'immagine proiettata sulla retina , şi se continuă cu senzaţia de orânduială, când totul este la locul său. Poate că ar fi trebuit mai bine să mă gândesc la un decor neutru, pe care să-l înnobilez cu accente clasice, nu la un generator electric, încât arta pe care încerc s-o evidenţiez să fie mai exactă în "găsirea formei perfecte", decât în accentuarea simbolismului prin conţinut (nu prin formă).

Ochii criticului de artă, Ion Frunzetti, păreau să fi reţinut ceva dintr-o realitate identică cu a mea atunci când făcea referire la pictorul francez Paul Cezanne:

"Odată cu văzul, conştiinţa întreagă încearcă să cuprindă realitatea totală a obiectului; obiectul rămânând continuu străin însă, şi conştiinţa din ce în ce mai amară, din ce în ce mai sărăcită de elanuri şi încrederi. Practic, ocupându-se prea mult de obiect şi prea puţin de el, Cezanne face greşeala de a răsfăţa prea mult realitatea."

Leadership: Poţi să fixezi în “tablou” momentul de mare impact care te plasează în mijlocul unui decor neobișnuit în care realitatea depinde numai de observatorul direct?

Încă mă întreb de ce simţirea se accentuează pe măsură ce sporeşte înţelegerea realităţii obiective. Oricum, în artă trebuie mereu pus un semn de egalitate între văz şi simţire, pe planul unei realităţi care se cere descrisă fără nicio umbră de disimulare. Se înţelege de aici că atributul esenţial al simţirii unice, prin condiţionarea vederii, este de a fi o călăuză spre cunoaştere şi de a chema fiinţa la propria ei lume - o lume a semnificaţiilor în care funcţionează realitatea duală: examinarea vizuală directă şi senzaţia de mister.

Exact ca în romanul Agathei Christie, celebrul "Zece negri mititei". Este vorba de 10 persoane care au fost invitate pe o insulă. Uşor uşor oamenii încep să moară, dar de fiecare dată când moare unul, dispare şi una din cele 10 statuete din porțelan aflate pe masa din salon. Şi tot de fiecare dată când dispărea o statuetă, se mai pierdea o bătălie împotriva unui adversar de nevăzut. Aşa că setul de statuete, singurul complice al criminalului, devine singura grijă a celor rămaşi în viaţă, singura lor realitate, singura lor prevenţie împotriva planului criminal. Aşadar, nişte lucruri banale devin singura lor lume, în afara ei nu mai există nimic.

Nu-i de mirare că nu vă vine a crede. Dar, să ştiţi că vederea are la bază simţirea realităţii statice sau dinamice, ce adânc sufletul îl deşteaptă. Numaidecât, arta vine de la simţire, ca facultate a sufletului de a se manifesta dinlăuntru în afară, prin sesizarea lucrurilor sau aspectelor sensibile care te preocupă cel mai mult. Şi orice lucru are sensibilitatea lui dacă ştii să-l priveşti aşa cum a-i privi un tablou: prin temă şi dimensiuni, printr-un stil realist care, în acelaşi timp, întreţine misterul.

O primă călăuză a leadershipului spre dimensiunea artei o constituie imperativul “îţi vine a crede?” de care trebuie să ţii seama atunci când experimentezi senzaţia de control a realităţii care antrenează sporirea sensibilităţii vizuale.

Întoarce-ţi vederea spre triumful ochilor ca să descoperi realitatea cuprinsă în acest interval: “Gândul îţi poate da doar minimul; simţirea îţi poate da maximul.” Spun asta, ştiind că direcţia vizuală a ochilor mei are ca şi călăuză de bază senzaţia de mister, iar asta se întâmplă fără ca arta să-şi piardă curiozitatea de a înţelege egalitatea dintre realitatea descrisă în amănunt şi semnificaţia amănuntelor care pot să oglindească o nouă realitate.

Şi, încă mă întreb: oare o reprezentare a întregului ochi (bogat în manifestări izolate ale vederii), poate să fixeze într-un tablou momentul de mare impact care îl plasează pe om în mijlocul unui decor neobișnuit în care realitatea depinde numai de observatorul direct?