Lexo Expihio Santhe

Adevărul nu este creat de înțelegere, ci recunoscut de acel suflet care renunță să mai explice totul.

Sunt zile când mă simt asemenea unui scrib rătăcit într-un pustiu de semne, unde fiecare literă e o grăunță de nisip care, în loc să zidească un sens, îngroapă gândul încă nerostit. Fiindcă a scrie înseamnă, poate, a încerca să organizezi această furtună de praf într-o formă coerentă ce aduce aminte de ordine, acea iluzie de structură. Totuși, scrisul nu e niciodată dinăuntru, ci proiectat spre afară. Este un act al distanței față de propria voce, reflectat dincolo de imediatul simțirii. Este ca și cum mâna mea nu mi-ar aparține, ca și cum fiecare cuvânt ar fi trasat de un vânt străvechi ce doar se folosește de mine, scribul trecător, pentru a-și etala urmele lăsate în praful vremii.

Un scrib nu scrie pentru a-și explica lumea, ci pentru a o trăi din margine, acolo unde vederea e limpede tocmai pentru că nu e împăcată cu ceea ce vede. Din acest motiv m-am abținut, sub impactul tăcerii lucide, știind că doar în retragere voi putea să ascult cu adevărat. Poate că scrisul e o oază iluzorie în deșertul care ne crește înăuntru, dar nu ne aparține?

Mai cred ceva. Scrisul – așa cum îl intuiesc acum – este un fel de exil lucid, un teritoriu pe care-l locuiești fără să-l atingi cu adevărat, un "Lexo Expihio Santhe", un fel de deșert scriitoricesc, în care fiecare oază e o iluzie de sens, o proiecție a setei de înțeles.

Adevărata ta cunoaștere se obține din interiorul lucrurilor, sau din poziționarea ta conștientă în afara lor?

Îmi vine în minte acel moment din Numele Trandafirului, despre biblioteca aceia secrata care, în toată complexitatea sa labirintică, nu se lasa dezvăluită din interior, ci doar din afară, dintr-un unghi care o face să semene cu un gând din mintea divină. "Așa cunoaște Dumnezeu lumea, pentru că a conceput-o în capul lui, ca din afară",spune Adso. Si brusc se face lumină: poate că lucrurile devin inteligibile doar când încetăm să le fim parte. A cunoaște presupune, adeseori, a renunța la intimitatea lucrului, a ieși din el, a te poziționa în spațiul creatorului și nu al locatarului.

Oare în ce fel devine scrisul o formă de cunoaștere, doar atunci când este contemplat din afară, asemenea unei oglinzi tăcute ce reflectă conștiința? La urma urmei, numai în actul privirii exterioare se poate regăsi gestul demiurgic, iar scrisul devine gestul cel mai uman de a ne apropia de el.

S-o spun altfel. Ceea ce natura refuză – pentru că nu e gândul nostru, ci o realitate dată și nefiltrată – omul încearcă să reclădească în artă. Astfel, orice text este o bibliotecă văzută de afară, un templu de semne ce trebuie gândit înainte de a fi locuit. În acest sens, am înțeles pe deplin "Suspensio Libris", acea stare de suspendare între a trăi lumea și a o transcrie, între a o simți și a o concepe. E o stare în care nu trăiesc în lume, ci în metamorfoza ei, precum un artist care pictează nu ceea ce vede, ci ceea ce înțelege din lumină.

Ce te determină să te proiectezi în afara propriilor trăiri fără a le respinge sau distorsiona, pentru a le înțelege ca pe un act de creație în sine?

Da. Sunt momente când simt că nu scriu despre viață, ci despre felul în care aș vrea să fi fost martorul ei. De parcă aș fi, în același timp, actorul obosit și regizorul care revine asupra unei scene ratate dintr-o peliculă neterminată și uitată într-un sertar al memoriei. În acest context, actul de a scrie nu este reflexul realului, ci o întoarcere a realului către o posibilitate mai coerentă, mai frumoasă, mai umană. Este ca și cum cuvintele mele ar vrea să repare imperfecțiunea tăcerii din care provin, încât sensul să capete contur, dincolo de fractura inițială a trăirii.

A te proiecta în afara propriilor trăiri, pentru a le înțelege ca pe un act de creație în sine, înseamnă să le contempli cu luciditate, ca și cum ai fi martorul unei povești care încă se scrie, dar nu-ți mai aparține pe deplin.

A scrie devine un mod de a reformula lumea nu în termeni de adevăr, ci în termeni de frumusețe internă – în termenii unei ordini pe care ne-o putem asuma. Tot așa cum biblioteca nu este doar un spațiu al cunoașterii, ci o hartă a solitudinii împărtășite. Îmi dați dreptate, sau nu? Fiindcă scrisul nu e doar comunicare, ci încercarea noastră de a rămâne – asemenea hieroglifelor din tăblițele vechi – într-un spațiu atemporal. Este o luptă împotriva uitării, o încercare de a fixa clipa într-un alfabet pe care doar un alt scrib exilat îl va descifra. Și poate că adevărul nu se află în fraza în sine, ci în privirea celui care o citește din afară, cu detașarea unui Dumnezeu anonim.

Leadershipul se manifestă în abilitatea de a privi lumea și sinele din afara implicării imediate, pentru a înțelege, cu luciditatea unui creator, sensul unui proces de transformare lăuntrică.

Lexo Expihio Santhe simbolizează rătăcirea conștientă prin sensuri suspendate, de unde și ideea că biblioteca, asemenea deșertului nesfârșit, te poate face să te rătăcești în labirintul semnelor sau te poate ghida spre o revelație neașteptată. Scrisul este, poate, un miraj, dar unul necesar. În acel deșert al cuvintelor, noi, scribii, nu căutăm o oază reală, ci o reflecție a unei lumi pierdute. O lume văzută nu cu ochiul celui ce trăiește în ea, ci cu mintea celui ce o reînchipuie din afara sinelui.