Locus Absconditus

Cu cât evenimentele din trecut par mai aspre și mai întâmplătoare, cu atât ele ascund un plan defensiv mai bine structurat.

Chiar în dimineața celei de-a șaptea zile după ce l-am revăzut pe omul misterios, mi-am dat seama că singura mea salvare este știința. Apoi, reflectând la cuvintele sale, precise și pline de înțeles, mi s-a părut că recunosc lucrarea lui Dumnezeu în însăși prezența lui. Unele lucruri se simt, nu se cercetează. Mi-a vorbit despre știință, așa cum a făcut de fiecare dată, dar în noaptea aceea a legat-o direct de credință: „Cine face totul pentru știință face totul pentru Dumnezeu. Iar cu cât faci mai mult pentru știință, cu atât îți cresc puterile pe care El ți le-a dăruit — și cu atât slăbește, în aceeași măsură, puterea răului.”

Când o putere sporește de o parte, o altă putere slăbește în aceeași măsură. Numaidecât, l-am întrebat de ce tocmai mie mi-a fost dat acest har. A răspuns fără să șovăie: „Harul acesta l-ai avut din naștere, încă dinainte să știi ce înseamnă. Nu l-ai ales, nu l-ai cerut și nu a depins de voința ta. Ți-a fost dat, fără ca tu să-ți dorești vreodată un asemenea dar. Și tocmai de aceea ai fost păzit încă din primele zile de viață, când ai fost într-o mare primejdie, fără ca nimeni din jurul tău să bănuiască ce se petrecea. De fapt, ai fost ținut ascuns de lume ca să nu ți se întâmple nimic, într-un loc pe care nu l-ai ales tu.”

M-am gândit la copilăria mea și am înțeles multe deodată. Tot ce îndurasem până atunci nu fusese fără rost, ci parte dintr-o rânduială ascunsă. Puținul de care dispusesem mă ținuse departe de ochii lumii și nu fusese doar o limitare, ci și un adăpost, un prilej de a mă întări pe dinăuntru. Anonimatul care mă apăsase ani întregi fusese, de fapt, un zid. „Chiar și locul în care stai acum”, a adăugat el, „este un loc spiritual aparte, de care forțele răului nu se pot atinge. Poți fi urmărit până acolo, poți fi pândit, dar înăuntru nu pot intra.”

Viziunea ta poate recunoaște ocrotirea acolo unde rânduiala cea mai înaltă se ascunde în lucrurile cele mai neînsemnate?

Personajul biblic Ilie, urmărit de mânia unei împărătese care jurase să-l ucidă, este trimis nu într-o cetate întărită, nici sub ocrotirea vreunui rege, ci la un pârâu pierdut, unde corbii îi aduceau pâine dimineața și carne seara. Apoi, când pârâul a secat, a fost trimis la o văduvă din Sarepta, într-un sat prăpădit, la o femeie care nu mai avea decât un pumn de făină. Acolo, în cea mai mare lipsă cu putință, făina nu s-a mai isprăvit și untdelemnul nu s-a mai împuținat. Cei care îl căutau au răscolit împărății, au trimis iscoade în toate cetățile și nu l-au găsit — fiindcă îl căutau acolo unde s-ar fi ascuns un om puternic, nu unde fusese așezat un om ocrotit.

Cu siguranță, cel ocrotit de Dumnezeu nu este pus acolo unde ar alege el, ci acolo unde nu-l caută nimeni. Așa înțelegeam acum și locul în care fusesem așezat. Nu era o alegere a mea, ci o rânduială bine ascunsă. Iar zidul care mă apăra nu era făcut din piatră, ci din altceva — dintr-o " praesentia sacra" pe care ochiul nu o vede și pe care nicio putere pământească nu o poate sparge din afară. Răul putea să mă înconjoare din toate părțile. Putea să mă strâmtoreze. Dar pragul acela al ocrotirii a rămas și acum de netrecut pentru ei.

„Finalul este aproape”, mi-a spus și, pentru prima dată, am simțit în glasul lui ceva ce semăna cu bucuria. „Ai dus lupta cu bine până aici. Ești încă încolțit, răul te presează din toate părțile și așa va fi până la capăt. Dar harul care te-a păzit din prima zi te va apăra și în cea din urmă. Nu s-a stins, nu s-a împuținat, nu te-a părăsit nicio clipă. Crește odată cu tine, pe când răul slăbește pe măsură ce te apropii de lumină.”

Cu cât viziunea ta este mai clară și mai independentă de lume, cu atât poți considera că deciziile tale urmează voința divină?

Nimic nu se dezvăluie fără să fie căutat. Și, tot gândindu-mă la ceea ce mi-a spus omul misterios, am realizat că există margini dincolo de care puținora le este îngăduit să meargă. Poate din cauza asta, încă și acum, mă urmăresc cuvintele din romanul „Numele trandafirului”:

„Eu știu, știu ca și cum aș vedea asta scris cu litere de diamant, cu ochii mei care văd lucruri pe care nimeni nu le vede, eu știu că aceasta este voința lui Dumnezeu, a cărei înțelegere m-a îndemnat să fac ceea ce trebuia. Iar menirea mea a fost aceea de a căuta, de a mă strădui să găsesc, să pătrund, să descifrez sensurile, dincolo de formele sumare în spatele cărora, adesea, se ascunde cu mare rafinament și cristalizare, opera divină. În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.”

Și astfel, scribul din deșert a scris în cartea sa de nisip:

„Mi s-a spus în noaptea aceea că harul mi-a fost dat din naștere și că am fost păzit încă din primele zile, într-un loc ales nu de mine, ci de însuși Dumnezeu. Tot de la omul cel misterios am aflat că cel care lucrează pentru știință lucrează pentru Cel care a rânduit toate legile lumii, iar puterea lui crește în aceeași măsură în care scade puterea celui ce i se împotrivește — până când vrăjmașul, oricât l-ar înconjura, se izbește de un prag pe care nu are îngăduința să-l treacă.”

Leadershipul se manifestă prin fidelitatea față de o chemare primită înainte de a fi înțeleasă, pe parcursul întregului drum al vieții.

Locus Absconditus nu se află pe nicio hartă și nu are ziduri pe care cineva să le poată dărâma. Iar scribul a înțeles, în zorii aceia, că fusese așezat acolo cu mult înainte de a ști că există o luptă — și că tot ce i se păruse cândva pedeapsă, lipsă sau uitare fusese, de la bun început, ocrotire.

Cel păzit dinainte de a se putea apăra singur descoperă, la ceasul cel mai greu, că zidul care îl ține neatins a fost ridicat cu mult înaintea primejdiei care îl caută și acum.