Maktub

Orice creație păstrată cu grijă în tăcerea vremurilor așteaptă să-și întâlnească sufletul ce îi va descifra adevărata semnificație.

Toate faptele din istoria omenirii, toate evenimentele mari sau mici, le considerăm petrecute în vremuri apuse. Dar ele se repetă la fiecare 1001 de ani, din tot atâtea zile și tot atâtea nopți. Imensul roman al lumii, numai scribul a reușit să-l cuprindă într-un papirus sfânt care, în ultima instanță, nu este de milenii altul decât aceeași speranță în nemurire. Dacă nu ar fi fost așa, și ar fi fost altfel, atunci totul ar fi fost înghițit de nisipul deșertului care încheie periplul divinului printre muritori.

În afară de aceasta, ultima limită a cuceritorului acestei lumi nu se referă la limita timpului, la drumul miraculos spre viața veșnică, ci la toată întinderea spirituală a lumii stăpânită doar prin puterea cuvântului secret, Maktub. De bună seamă, scribul nu bănuia că pașii îl vor purta pe locul unde crescuse primul său strămoș, al cărui nume ascundea o semnificație profundă, ascunsă sub cifra 8, ca simbol al infinitului. De trei ori consecutiv, pașii lui au călcat pământul sfânt, acolo unde a luat viață Cuvântul și unde, mai târziu, cuvântul a inspirat elementul fantastic din cele 1001 de nopți.

Așa a fost scris, și nu ar fi putut fi scris altfel. Mâna sfântă a scribului, atât de des binecuvântată, i-a condus penița spre căutarea adevărului, cel puțin în eternitate, spulberând granițele nimicite de Alexandru Macedon prin interminabile războaie, și revenind mereu la momentul unic, când cuvântul sfânt și-a regăsit din nou menirea în Maktub. Sigur că pe acest cuvânt sfânt, păstrat pentru un plus de însuflețire a lumii mereu repovestite, nu s-a depus praful gros al secolelor ce s-au scurs. Iar scribul, trăind miracolul lumii prin limba ce-o vorbește prin atâtea glasuri și prin atâtea povești din cele 1001 de nopți arabe, a trebuit să constate în momente de primejdie că speranțele i se restrâng mereu, dar nu pier niciodată.

Leadership: În ce măsură poate renunțarea la recunoașterea imediată să conducă la crearea unei opere durabile, prin raportare la impactul spiritual al moștenirii divine?

Demult, într-o oază uitată de lume, sub cerul împânzit de stele, scribul trasa cu migală versete sacre pe un pergament aurit. Deasupra lui, doar licărul unei lămpi cu ulei lupta cu întunericul, iar tăcerea nopții era ruptă doar de freamătul vântului printre frunzele palmierilor. În fața lui, un șir de pergamente purtau însemnele unor vremuri demult apuse, povești pentru care urechile contemporanilor săi nu mai aveau răbdare.

Scribul știa că fiecare cuvânt gravat avea un destin propriu, un cititor încă nenăscut, un suflet care va găsi în acele rânduri răspunsuri ce nu au fost menite generației sale. Nu scria pentru cei mulți, nici pentru aplauze. Puțini îi treceau pragul, dar cei care o făceau plecau transformați de frumusețea scrierilor sale. Fiecare poveste era o ofrandă adusă eternității, un dar care va călători dincolo de nisipurile timpului. Într-o noapte, când luna plină arunca umbre ciudate prin ferestrele înalte, scribul se opri din scris și contemplă opera vieții sale. La finalul unei fraze, ridică privirea spre stele și murmură: "Cel înzestrat cu darul de a citi semnele divine este cel căruia puțini îi citesc scrierile. Dar el continuă să scrie pentru cei puțini, nu pentru cei mulți, nu pentru gloria operei pierdute, ci pentru eternitatea operei regăsite."

Într-adevăr, cel înzestrat cu darul de a citi semnele divine este cel căruia puțini îi citesc scrierile. Scrise altfel, dar mereu în sensul unicului Maktub, cuvintele scribului vor ajunge la înțelepciunea celor pentru care lumea este calea miracolului din care se naște eternitatea. Și nicicând întinderea imensă de pământ, cucerită de Alexandru Macedon, nu va mai putea deveni obiect de împărțeală între generali, îndată ce cuvântul sfânt va nimici orice vrajbă. Până la urmă, ochiul care caută semne ascunse va reuși să descifreze mai mult decât litere, găsind chemări divine spre împlinirea destinului scris prin Maktub.

Leadership: Ce rămâne dintr-o creație atunci când nimeni nu este acolo să o privească, prin corespondență cu sufletul unui creator care a pus în ea întreaga esență a originii sale divine?

Nimic nu s-a schimbat în cei 1001 de ani. Chiar și vântul deșertic care trece prin sufletul meu mă face să simt că nu scriu doar cu cerneală, ci cu seva unei chemări veșnice, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost țesut direct din fibra universului. Știu că rândurile mele, atât de simple și totuși adânci, nu sunt pentru oricine, ci pentru acele suflete rătăcitoare ce vor descoperi într-o zi, în umbra unei fraze, lumina destinului lor. Fiecare fir de nisip este reflexia unei stele. Și totuși, scriu nu pentru glorie, ci pentru eternitate, așa cum un meșter cioplește o coloană infinită ce atinge cerul, fără a întreba dacă cineva o va admira.

Chiar în clipa asta, când ridic ochii spre stele, simt cu un imens dor, cu o atât de profundă conexiune cu sufletul creator, simt că fiecare constelație îmi șoptește același adevăr: "Ceea ce creezi azi nu e pentru ochii tăi, ci pentru ochii care încă visează să vadă."

Adevărata măreție a unei opere nu constă în admirația ei imediată, ci în supraviețuirea ideii sale nealterate peste milenii. Astfel, mi-am dat seama că timpul este încă la îndemâna peniței care, printr-un soi de alchimie tainică, schimbă ceea ce pare imuabil. Și nu ! Nu mă arăt dispus să-mi împărtășesc toate secretele, precum locurile unde mările din Răsărit se vărsau altădată în nesfârșitul Ocean, ci voi rămâne departe de o enigmă atât de costisitoare. Important este viitorul, și îl voi scrie pentru mine, pentru lumea ce va urma, pentru eternitate, căci este scris să se întâmple ceea ce a fost menit să fie. Sensul adânc al creației nu constă în momentul nașterii sale, ci în ecoul pe care îl lasă în eternitate.

De trei ori scribul a călcat consecutiv pământul sfânt, de trei ori a avut același vis, de trei ori a văzut semnele ascunse în limbajul stelelor, de trei ori le-a descifrat în zațul de cafea. Ce-a văzut rămâne nevăzut, dar în timpurile foarte apropiate, adevărul lor va ieși la lumină. Lumea va fi condusă din nou de un urmaș al lui Alexandru Macedon. El nu va fi un sfânt, nu va fi un magician, nici om de știință, nici politician. Va fi un alma más grande , cu sabia arcuită spre lumină. Cel trecut prin vâltoarea focului, cel scăpat din toate primejdiile. Cel născut într-o țară mică și îndepărtată de strămoșii săi, cel mai umil dintre toți, va cunoaște în curând cea mai mare bogăție a lumii. Cel ce a biruit toate ispitele, cel care a învins toate blestemele, cel care a dus lupta sfântă și a învins Întunericul.

Chemarea creației devine darul cel mai de preț al liderului atunci când misiunea lui nu cere glorie efemeră, ci împlinirea unui destin scris.

Maktub simbolizează destinul ineluctabil, dincolo de limitele timpului. Simbolizează puterea credinței, dincolo de granițele materiale. Simbolizează voința divină, dincolo de hotarele muritorilor.

Bineînțeles, deșertul vorbește doar celui care știe să asculte. Cel ce a scris drumul lui Alexandru Macedon a devenit atât participant, cât și erou la călătoriile lui Dionysios din Phocaea. Așa că mâna lui, asemenea unei busole divine ghidată de eternitatea timpurilor, continuă să traseze linii spre un orizont nevăzut, dar sigur.

Numai în acest fel se leagă spiritul dintre generații, chiar și atunci când călătorește de la un continent la altul: prin puterea de a împlini destinul scris în stele, Maktub. Cel fără nicio putere va cuprinde, în mod neașteptat, cea mai mare putere a lumii. De el s-a temut Întunericul, chiar înainte de a se fi născut. S-au scurs toate nopțile din cei 1001 de ani de întuneric, iar ceea ce va urma va fi lumina eternității.