Memoria Ante Vestigia

În fiecare vis adevărat se ascunde o amintire nevăzută, ca o oglindă veche ce reflectă nu chipul, ci esența drumului deja parcurs.

Înainte ca pașii mei să se afunde în nisip, sufletul meu părea că-l traversase deja, de parcă timpul ar fi fost o spirală în care mă întorceam mereu în punctul de plecare. Era un fel de geografie a memoriei. Căci, luminată de mai multe stele căzătoare, noaptea dinaintea călătoriei a venit ca o chemare străveche, cu miros de rășini arse și cu o liniște care avea sunetul unei povești neterminate.

De ce tocmai aici? Am visat dune înalte, aureolate de lumina lunii, și am văzut un cer tăcut, țesut cu stele ce păreau să-mi rostească numele într-un dialect pe care nu-l învățasem, dar totuși îl înțelegeam. Uneori, nu cunoști un loc cu mintea, ci cu o parte nevăzută din tine. Era ca și cum visul nu fusese prevestire, ci reamintire, un mapa secreto al unei vieți trăite în alt plan. A doua zi, când am ajuns la locul de întâlnire cu caravana, am simțit o ruptură în liniaritatea lumii, un fel de poartă către o dimensiune trecută de vălul timpului, conform unui vechi oracol dintr-un papirus persan, în care scria că timpul e un șarpe care își mușcă coada. Nu a fost uimirea în fața peisajului, ci o recunoaștere a ceva ce știusem mereu.

Dunele erau exact cum le visasem — desenate în curbe molatice, tăcute, dar parcă respirând eternitate într-un tablou semnat Alexa Szlavics. Iar constelațiile nu erau doar stele, ci reflecția unor ochi antici care mă priveau cu o tandrețe cosmică. Ele nu luminau, ci îmi dezvăluiau o amintire viitoare.

Leadership: Dacă deșertul e o carte, ai putea să-ți citești destinul ca pe o imagine vizuală înscrisă în eternitate, dar încărcată cu sublimul cauzei și al efectului?

Cumva, trăiam paradoxul timpului care nu curge, ci revine. Fără explicație, m-a copleșit un sentiment de apartenență la acest univers de nisip, de parcă făceam parte din vechea lui poveste. Era ca o amprentă lăsată în suflet de vieți necunoscute, o atingere invizibilă care spunea „ai mai fost aici”. Într-un fel, cred că mă regăseam în Ficciones, de Jorge Luis Borges. Scribul din Biblioteca Babel a visat că în deșert există o carte în care fiecare grăunte de nisip corespunde unei clipe din timp.

— Nu e nevoie să citești cartea, mi-a șoptit el, pentru că deșertul însuși e cartea, iar tu ești doar un cuvânt care a fost scris demult.

Deșertul nu mai era deloc un spațiu geografic, ci un ritual. Era inițierea mea într-un mister pe care nu-l puteam explica, dar pe care îl simțeam ca pe o revelație, Artheradhyas Imunuton Oharuhara, adică ceea ce unește conștiința cu eternitatea. Tot atunci m-a străfulgerat amintirea unei fraze tăiate în lemn, într-un caravanserai abandonat, pe lângă care trecusem cu câteva zile înainte: „Drumul te recunoaște după pașii visului tău.” Asta ce să însemne? Că sufletul meu călătorește în locuri pe care le-a mai vizitat? La urma urmei, era mai mult decât o simplă intuiție, era un limbaj al sufletului, unul în care simbolurile vorbesc înaintea cuvintelor. În acea clipă, n-am avut nevoie de dovezi. Aveam stelele drept martori și nisipul ca legătură cu o memorie universală.

Asemenea unei catedrale fără ziduri, locul acela m-a cuprins, nu cu brațele unor ziditori pământeni, ci cu ecourile străvechi ale unei civilizații uitate. Tot atunci am simțit altfel cunoașterea, precum un cuvânt pe care îl port și acum în mine: Orfirexim, ca pe o amuletă protectoare. De bună seamă, aveam senzația că știu ceea ce nu am învățat, că înțeleg fără să fi întrebat, că trăiesc fără să fi început. Era o vibrație care rezonează în adâncimile ființei mele, acolo unde memoria nu are vârstă.

Uite că există momente în care adevărul vine nu prin deducție, ci prin vibrație, pentru că adevărul este mai vechi decât mine. Iar visul, atât de clarificator, încă îmi spunea povestea originilor, înfățișând ciclul eternei reîntoarceri.

Leadership: Ce te determină să crezi într-o experiență ca într-un adevăr uitat, chiar și atunci când rațiunea refuză să o justifice?

Pe măsură ce înaintam prin acea mare de nisip, simțeam cum tot ce știam se dizolvă, iar în locul acelui „eu” obișnuit apărea o versiune primordială. Cămilele pășeau cu lentoarea înțeleaptă a unor biblioteci ambulante, iar vântul mă îmbrăca în tăceri lungi, așa cum un scrib al tăcerii așterne sensuri în absența cuvintelor. Nicio întrebare nu mai era banală, nicio clipă nu mai era lipsită de sens. La urma urmei, totul era doar o pagină într-o carte scrisă cu nisip.

Era exact ca în vis: totul părea să mă proiecteze într-o poveste dintr-o aripă a timpului, care este adevărată doar dacă o trăiești printr-o alteritate absolută. Trupul mergea înainte, dar sufletul cobora în straturi adânci, uitate, ca apoi să se întrupeze într-un peisaj real și, totodată, ireal. Începusem să privesc totul prin ochii unui vechi scrib al Al-Andalusului, ajuns mare conducător într-un timp în care cuvintele erau tăcute. Și atunci, întrebarea rămâne: cine a scris povestea mea?

Apoi, revelația s-a produs. Nisipul a început să mă învăluie cu un limbaj rafinat, șoptindu-mi alfabete uitate. Când am ajuns la o oază ascunsă, în mijlocul acelei întinderi neclintite, nu mi-a fost sete de apă, ci de confirmare. Fiindcă oazele adevărate oferă nu doar răcorire, ci oglindire. Acolo, am auzit un cântec. Poate venea din mine, poate din pământ, din memoria ancestrală a nisipurilor. Era ca un cerc care se închide, dar fără margini. Un sunet cu geometrii invizibile. Era un fel de CIRCULVIS, un cuvânt născut din senzația acelui moment în care totul se întoarce la începutul din tine, dar fără repetiție – o circularitate cu scop. Și atunci, cuprins de o recunoaștere fără nume, mi-am dat seama că cine sunt nu e altceva decât cine am fost în toate viețile mele.

Leadershipul se manifestă ca spirală a devenirii atunci când ai curajul de a păși pe urmele unui vis, recunoscându-l nu ca fantezie, ci ca parte autentică a unui destin măreț și profund.

Memoria Ante Vestigia reprezintă puterea anticipativă a amintirii care se manifestă înaintea urmelor pe care le-am lăsat în realitatea prezentă. Da, visul m-a recunoscut înainte să-l trăiesc, și chiar trăindu-l în deplinătatea lui, n-am făcut altceva decât să mă recunosc pe mine însumi în el. Uneori, nu noi visăm drumul, ci drumul ne visează pe noi. Și atunci când ajungem acolo, în punctul de convergență al destinelor, ne dăm seama că n-am călătorit doar prin spațiu, ci prin propria noastră eternitate.