Memoria Harenae

Ochiul care recunoaște ecoul trecutului descifrează urmele lăsate de destinele uitate.

Dunele de nisip, asemenea unor valuri înghețate în timp, își șoptesc poveștile celor care au răbdarea să le asculte. Și, adesea, este atât de greu să deosebești realitatea de iluzie. Când am îngropat mâinile în nisip, atingând metalul rece al medalionului, am simțit cum întreaga realitate se deșira, lăsând loc unei viziuni străvechi. Imediat, s-a produs o ruptură în țesătura obișnuită a conștiinței mele. Brusc, în mintea mea a prins contur o caravană bogată ce înainta sub același soare, umbre lungi tremurând pe nisipul fierbinte al amiezii. Iar în fruntea ei, un bărbat ce-mi părea ciudat de familiar, ținea frâiele unei cămile împodobite cu aur. Nu era doar o viziune, ci o recunoaștere, ca și cum priveam reflexia unui dublu al meu.

Cu totul întâmplătoare, această descoperire m-a făcut să mă întreb: oare amintirile sunt doar ale mele sau sunt inscripționate în însăși țesătura existenței? Căci darul acesta neașteptat al desertului, un medalion străvechi, părea mai degrabă un "Mysteriax Vortherium Nephalix", un punct de intersecție unde trecutul și prezentul se contopesc într-o singură realitate.

Nedumerit de această experiență stranie, am prezentat medalionul bătrânilor caravanei. Reacția lor a fost instantanee și profundă - ochii li s-au mărit de uimire, iar mâinile lor bătătorite de vânt au început să tremure ușor, sub impulsul sacru de a îngenunchea în tăcere, ca în fața unui semn divin. Nu era un simplu artefatto , ci sigiliul unei dinastii dispărute de secole, ai cărei conducători dețineau cunoașterea secretă a deșertului - căi invizibile, oaze ascunse, legile misterioase ale nisipurilor mișcătoare. Mai mult decât atât, acest sigiliu părea să ascundă amintirile unui mare conducător din vremuri de mult apuse.

Leadership: Dacă întâmplarea este doar o iluzie a privirii, cum îți armonizezi percepția vizuală pentru a distinge firele nevăzute ale destinului?

Ceea ce pare întâmplător poate fi de fapt un fir al destinului. Când degetele mele au atins suprafața metalului, patinată de timp, tot felul de imagini au năvălit în mintea mea, nu ca simple viziuni, ci ca amintiri recâștigate dintr-un trecut care părea simultan străin și familiar. Mă vedeam pe mine însumi, într-o altă viață, cu o siguranţă neîntrecută, conducând o caravană bogată prin exact aceleași dune pe care pășeam acum. Poate că am trăit mai multe vieți decât mi-as fi putut imagina, şi în acest caz o singură concluzie puteam trage: "Deşertul nu-i uită niciodată pe cei care i-au aparținut".

Se spune că timpul nu distruge cu adevărat poveștile, ci doar le ascunde. Și dacă le ascunde bine, atunci ce se poate spune despre cel care descoperă tainele lor? Mai apoi, când am întrebat despre dinastia pierdută, bătrânii s-au retras în tăcere, ca și cum amintirea acelor vremuri ar fi fost un foc periculos. Însă un bătrân, cu o voce tremurată, a rostit un nume – același nume care îmi răsunase în minte în timpul viziunii. Pielea mi s-a zbârlit. Oare fusese doar o coincidență, sau memoria nisipului mă prinsese în mrejele sale?

Într-o carte veche citită cu ani în urmă, un filozof arab scria: "Oglinda sufletului nu păstrează doar chipul celui ce o privește, ci și ale celor care au privit înaintea lui." Fix acest gând mă urmărea atunci, căci medalionul părea să fie o astfel de oglindă, un pasaj între lumi, între ceea ce am fost și ceea ce credem că sunt. La urma urmelor, o descoperire neașteptată revelează că destinul omului nu este mereu o cale liniară, ci mai degrabă un ciclu de experiențe care se repetă sub forme noi, iar artefactele trecutului sunt uneori chei pentru înțelegerea rolului său în prezent.

Leadership: Dacă o rămășiță a vremurilor uitate poate deveni un pasaj între lumi, cum îți ajustezi percepția propriei meniri pentru a interpreta mesajele ascunse în simbolurile sale?

O țară sfântă nu duce lipsă de podoabe ascunse care așteaptă pe cel sortit să le găsească. Medalionul, și acum ars de atingerea nisipului, stă nemișcat în fața mea, pulsând o lumină tainică, șoptindu-mi încă multe lucruri dintr-o altă viață, sau din alte vieți care au fost, sau care vor urma. Nu știu dacă, vreodată, îi voi descoperi taina, sau dacă, nu cumva, într-o bună zi, taina lui mă va descoperi pe mine. Tot ce știu este că în mijlocul tuturor acestor vieți se află un singur Mysterium Occultum , un fel de adevăr ascuns care îmi bântuie mintea, asemenea unui ecou dintr-o epocă uitată.

Mai știu un singur lucru. Că nimic nu se întâmplă dacă nu este scris să fie. Și numai o viziune a lui Adso din Melk, din romanul "Numele Trandafirului", îmi mai încălzește amintirea celor ce au trecut.

Mă aflam într-un loc prietenos, sau poate în Valea Judecăţii de Apoi. M-am speriat şi cu greu mi-am ţinut lacrimile. Dintr-o dată, mi s-a părut că aud (sau am auzit cu adevărat?) acea voce, şi am văzut acele apariţii care însoţiseră copilăria mea de novice, primele mele lecturi de cărţi sfinte şi nopţile de meditaţie. Şi, în ameţeala simţurilor mele, atât de slabe şi de slăbite, am auzit o voce răsunând puternic ca o trompetă, spunând: "Ceea ce vezi, să scrii într-o carte ! ".

Si tocmai asta fac acum.

Leadershipul se concentrează asupra ecoului pe care îl lași în urma ta, atunci când prezentul tău devine o reflexie a trecutului neuitat.

Memoria Harenae sugerează o tainică Oglindă a Vieților Trecute, făcând din cel care o descoperă o parte a unei viziuni împărtășite doar inițiaților. Mai ales din acest motiv, tind să sugerez prudență, pentru că dincolo de aparentul hazard al descoperirii se ascunde o chemare ancestrală destinată doar celor pregătiți să o înțeleagă.

Deșertul are propriul său fel de a păstra trecutul, nu neaparat în file scrise, ci în vânturile sale nesfârșite, în simbolurile lăsate în urmă de cei care au străbătut aceste tărâmuri înaintea mea. Nu eu i-am găsit pe vechii stăpâni ai deșertului, ci misterul lor m-a găsit pe mine atunci când am fost pregătit să-i înțeleg. Poate că destinul meu nu este scris doar de alegerile personale, ci și de umbrele celor care au mers pe același drum strabatut de mine. Un singur lucru e cert: a primi viziunea înseamnă a accepta responsabilitatea transmiterii ei.