Mene, mene, tekel upharsin

Intuiește ce vei deveni dacă îți accepți menirea de înfăptuitor al creației, într-o conjunctură a realizării unui soi de iluzie cu implicații adiacente.

Îmi place să ating sfârșitul dăruit de valoarea unui puzzle matematic dintr-un joc al subtilității arbitrat de fantezie, cu un anume grad de conștientizare, construit ca un rezervor infinit din care mă umplu mereu și mereu cu caracteristici specifice operei artistice, în încercarea de a explica ceea ce nimeni nu a crezut vreodată. Trebuie doar să iau conținutul tabloului din realitate, cu caleidoscopul lui de consecințe, fără să-l înfrumusețez, ci să-l reorganizez și să-l înfățișez privindu-l cu ochii unui iluzionist care prețuiește caracterul efemer al demonstrației de magie.

Ar putea să pară absurd, un soi de liber consimțită și amăgitoare euforie care îmi distorsionează percepțiile despre lume, despre mine, insuportabile și chinuitoare, în argumentarea unei născociri în care arta, ghicită de rațiune și reprodusă de imaginație, ea însăși personificată și uluită de reușita unei iluzii demnă de Houdini, se dezvăluie într-un maraton al aventurii, într-un clarobscur bine stăpânit, prin zone de lumină și de umbră.

Este ca și când aș dezvolta o concepție personală a unei “Forțe Superioare” sau a unui “Dumnezeu” așa cum nu-l înțelege nimeni: prin exercițiul unei judecăți sintetice a priori, servită cu o onestitate artistică fără compromisuri, care alcătuiește materia și instrumentele de construcție ale metafizicii. La rândul ei, metafizica se sprijină pe superioritatea forței cu care artistul se bazează pe credința într-un Dumnezeu invizibil, care în anumite feluri, este chiat dublura lui în altă realitate, în alt spațiu și alt timp.

Adevărata capodoperă a creației este să fii un magician care își povestește iluziile în mod credibil, fără a explica și modul în care acestea se realizează.

Orice schimbare a unei informații într-o imagine se transformă în revelația unui fenomen de creație, unde absolut fiecare acțiune, fiecare gând, fiecare lucru, începe să capete asemănare cu o bijuterie literară ce iese în evidență sub forma unui jurnal poetic. Bineînțeles, fiecare bijuterie are o imagine, tot așa cum fiecare gând are o imagine proprie, fiind o verigă într-un lanț nesfârșit de cauze și efecte de care artistul se lovește atunci când temporizează și meditează asupra lui însuși.

În această privință, asemenea unui Victor Hugo gândind doar în imagini, dau frâu liber spiritului meu ascuțit de observație chiar și în cele mai mici amănunte, percepând în fiecare fenomen de mișcare a lucrurilor, luat izolat, sensul unei noi abateri de la normalul unanim acceptat. Din orice fenomen de schimbare a unei obișnuințe, din fiecare revelație a unei relații de asemănare între imagine și acțiune, extrag riguros concluziile cuvenite unei asocieri de aspecte ale fondului omenesc care transpare în interpretarea unei enigme.

Astfel, se adună un extrem de bogat material ce se pretează la exercițiul judecății specifice unei tangente la misterul unei cutii magice de puzzle, presărat cu sensuri unice care funcționează ca o relație bazată pe un quid pro quo care îmi aduce reputația de iluzionist fără de seamăn.

Menirea ta de înfăptuitor al creației se cere a fi investigată și aplaudată sub raportul dintre ceea ce expui și ceea ce ce ascunzi până la urmă?

La rugămintea marelui iluzionist Harry Houdini, scriitorul Arthur Conan Doyle alege la întâmplare câteva cuvinte pe care le scrie pe o hârtie: „Mene, mene, tekel upharsin”, aceleași cuvinte scrise de o mână nevăzută în fața regelui Baltazar, legate de o profeție despre căderea regatului Babilonului. Ele pot fi traduse prin: „Numărat, numărat, cântărit și împărțit.” Apoi hârtia este împăturită și pusă în buzunar, fără ca nimeni să nu-i știe conținutul.

După câteva momente, Houdini scoate din sertar două plăcuțe, le depărtează una de cealaltă cu febrilitate. Stupoare, spiritism, iluzie ! Pe una din ele sunt scrise cuvintele: „Mene, mene, tekel upharsin”.

Întotdeauna când vorbesc despre leadership, sub extensiunea nevoii de a pune în valoarea unicitatea unei compoziții de idei și inspirație, pun următoarea întrebare: ce vei deveni dacă îți accepți menirea de înfăptuitor al creației într-o conjunctură a realizării unui soi de iluzie cu implicații adiacente?

Creația căreia îi dai întâietate pe drumul evoluției, spre atingerea statutului de dezvoltator de noi forme și mijloace de expresie, depinde în general de ceea de ce ai în cap ca și imagine finală, proiectată asupra fenomenului de tipul „reacție-contrareacție”.

Tot ce dezvolți ca și concepție personală a unei “Forțe Superioare” are ca default o reacție a conștiinței care te îndeamnă la reflectarea propriei identități. Iar tot ceea ce domină această concepție are ca și contrareacție o reflectare asupra efectelor pe care le generezi prin sugestie și autosugestie.

Adevărul este că fiecare great artist, la fel ca orice iluzionist, se măsoară după următoarele coordonate: „You can hide your own tricks from the larger public, but not the fact that you like something that no one else could see.”

Pentru ca leadershipul să fie o formă viabilă a manifestării preponderenței unei mari puteri, atunci ceea ce expui ca operă de artă trebuie să fie condiția privilegiată a unei minți care doar ea singură înțelege ce se întâmplă într-un turn al unui joc de puzzle. În acest caz leadershipul trebuie să fie un factor al relației dintre atenție, percepție și proiecția unei realități ascunse.

Mene, mene, tekel upharsin este rezultatul unor așteptări dincolo de imaginabil pe care oamenii și le formează în urma unui număr spectaculos de magie.

Lăsând la o parte orice teorie despre corectitudine și incorectitudine, leadershipul este un fenomen de modelare a realității care există doar prin susținerea unei demonstrații de magie subordonată unui concept particular numit „Hide”.

Iar efectul acestui fenomen se descoperă prin observația paralelă a unor serii de fapte distincte și prin intuirea unei perspective egocentrice de abordare a cunoașterii.