Montajul armonic și forma superioară a polifoniei

Leadershipul în cinematografie presupune abilitatea de a extrage și implementa informații subtile despre montaj, depășind observațiile superficiale ale aspectelor narative.

Ne aflam deci la o formă superioară a polifoniei despre care mai fusese vorba. Pentru o clarificare a acestor teze teoretice să dăm un exemplu din "Vechiul și Noul" în care montajul armonic realizează o progresie simultană a unei serii multiple de linii care-și păstrează fiecare propria ordine de construcție, independentă, și contribuie în același timp la ordonarea compoziției generale. Exemplul este scena procesiunii religioase, în care Eisenstein distinge următoarele șapte linii:

1. linia emoțională a subiectului, care crește de la cadru la cadru;

2. linia prim-planurilor succesive care cresc în intensitate plastică;

3. linia extazului progresiv al celor din procesiuni, urmărită prin conținutul dramatic al prim-planurilor;

4. linia vocii femeilor (fețele cântărețelor);

5. cea a vocii bărbaților (fețele cântăreților);

6. linia celor ce îngenunchează la trecerea icoanei, a căror cadență se accentuează, născând totodată un "contra-curent" al liniei purtătorilor de icoane și cruci;

7. linia prosternărilor, care unește toate curentele în mișcarea generală a secvenței "de la cer până la praf - de la strălucirea vârfului crucilor îndreptate spre cer, până la fețele oamenilor bătând fruntea în praf".

Montajul își atinge efectul total prin senzația compozită a tuturor acestor elemente în ansamblul lor organic.

Un lider vizionar în domeniul filmului știe să echilibreze restructurarea generală cu revizuirea parțială, analizând în profunzime fiecare secvență pentru a obține maximum de impact.

Extracția informațiilor referitoare la realizarea montajului, a căror rădăcină nu este complet resorbită de punerea în scenă a diverselor scenarii, impune o abordare delicată, greu de suportat de cineaștii care observă doar defectele de suprafață ale aspectelor narative. Din această cauză se impune fie o restructurare generală, fie o revizuire parțială, prin care secvențele sunt analizate în profunzime. Cu alte cuvinte, nu sunt indicate imobilizarea atenției spectatorului și efectuarea montajului cu o tehnică "aproximativă", întrucât lipsa de subtilitate îl poate face să nu întrevadă eventualele reacții emoționale ulterioare ale personajelor, dobândind el însuși o stare de anxietate față de film și de experiențele cinematografice complexe, pe care le poate uita foarte greu.

Prin urmare, la montajele negative de tipul "primitiv", linia prim-planurilor succesive care cresc în intensitate plastică poate altera viziunea narativă, lăsând miezul intact în jurul celulei. Bineînțeles, aceste formațiuni poartă numele de "secvențe nearmonice" și se deosebesc de structurile armonice prin faptul că ceea ce se vede într-o imagine numai parțial expusă nu distruge narațiunea obținută nu prin sintetizare și supraordonare de imagini, ci prin alăturarea de imagini, cuvinte și sunete, în manieră aleatorie, conform unei estetici girate de Eisenstein. În curs de multiplicare, provocarea este menținerea coerenței liniilor vocii femeilor și ale bărbaților, secondate de extazul progresiv urmărit prin conținutul dramatic al prim-planurilor.

Leadershipul creativ în montaj implică evitarea tehnicilor "aproximative", focalizându-se pe subtilități care pot declanșa reacții emoționale profunde în spectatori.

În acest context, se impune fie o abordare generală a narațiunii, care să împiedice sinteza de imagini discordante, fie o focalizare loco-regională pe anumite elemente ale poveștii, deoarece fiecare componentă trebuie să își păstreze integritatea. Rezultatele vizuale obținute prin tratarea scenelor cu doze mici de suspans, pe linia emoțională a subiectului, care crește de la cadru la cadru, sunt capabile să se distingă ca elemente unificatoare, în cursul multiplicării succesive a punctelor de vedere narative, fără să își piardă coerența externă, devenind structuri stabile.

În special, la filmele cu structură narativă complexă, montajul armonic nu distruge decât stratul superficial al poveștii, miezul narativ rămânând intact în jurul temei centrale. Aceste construcții poartă numele de secvențe armonice și se deosebesc de montajul clasic prin faptul că structura lor narativă este numai parțial deconstructată. Mai mult decât atât, secvențele armonice pot fi obținute și prin tratamentul scenelor în curs de dezvoltare cu tehnici inovatoare de montaj. În acest caz, este împiedicată sinteza lineară a narațiunii.

Leadershipul în cinematografie înseamnă capacitatea de a anticipa reacțiile emoționale ale spectatorilor, menținând un echilibru subtil între ritmul montajului și conținutul dramatic.

Spre deosebire de montajul clasic, montajul armonic permite multiplicarea liniilor narative în structuri complexe, dar, în cursul dezvoltării lor succesive, își păstrează coerența generală și devin construcții narative polifonice. Pe de altă parte, montajul clasic nu se poate multiplica în structuri narative complexe, ci doar în secvențe simple. În aceste condiții însă, diviziunea narativă este anarhică, rezultând scene de intensități diferite cu un conținut variabil de informație narativă.

Rezultă, prin urmare, că dacă construcția viziunii dată de succesiunea planurilor nu este absolut indispensabilă vieții personajelor, ea îndeplinește totuși un rol de organizare subtilă cu care, în procesul de diviziune a cadrelor din montaj, se obține o structură echitabilă a informației cinematografice.

Un lider inovator în film știe să garanteze o estetică care provoacă și menține angajamentul spectatorului, chiar și în fața unor tehnici neconvenționale.

Montajul armonic și forma superioară a polifoniei se referă la îmbinarea simultană a diferitelor elemente vizuale și emoționale, întrucât fiecare linie narativă contribuie independent la intensificarea compoziției generale din cauza organizării precise a detaliilor. Spun asta deoarece fiecare element lucrează printr-un fel de echilibru subtil al perspectivei care amplifică și adâncește viziunea regizorală.

* Notă: Ion Barna - Eisenstein, Editura Tineretului, 1966.