Ochiul care privește și mâna care creează

Ochiul poate distinge forme, dar numai sufletul înțelege tainele ascunse în simboluri.

Pășeam prin deșert, simțindu-mă prins între imensitatea cerului și nemărginirea nisipului, când am zărit un bătrân pustnic venind din direcţia opusă. Avea un chip aproape spectral, iar trupul său era îmbrăcat în veșminte de pânză decolorată de soare, ca și cum nisipurile l-ar fi născut din propria lor esență. Nu m-a privit direct, dar mi-a simțit prezența într-un mod inexplicabil, ca ecoul vântului ce străbate dunele nesfârșite. Părea să poarte în sine o cunoaștere străveche, o putere situată dincolo de timp, iar în palmele ridate ținea un obiect care părea să pulseze cu o lumină interioară.

— Ai venit, îmi spuse cu o scânteie de bucurie în ochi, de parcă așteptase de mult această clipă. Am fost trimis să-ţi aduc un dar, dar nu orice dar.

Era un obiect enigmatic, un medalion construit după principiile unei alchimii străvechi, cu ajutorul căruia se putea citi în oglindă conținutul unui pergament criptic, fapt care mă făcea să-mi pun la îndoială scopul inițial. Liniile orizontului se topeau și se contopeau într-un miraj perpetuu. Iar ceea ce îmi inspira o oarecare neliniște, de dincolo de înțelegerea mea, era tocmai acest dar, o probă, o punte între ce eram și ce puteam deveni. Era o oglindă a ceea ce încă nu descoperisem despre mine.

Bătrânul mi-a întins medalionul, de parcă un destin ascuns și-ar fi dezvăluit taina. Metalul acesta purta urmele arderii timpului, iar în centru se afla un simbol pe care nu-l puteam identifica, dar care îmi trezea o amintire uitată. Ceva adânc, ascuns în structura ființei mele, părea să se trezească. Totodată, pergamentul ce însoțea medalionul era scris într-o limbă ce nu putea fi citită, doar înțeleasă. Cuvintele nu erau menite pentru ochi, ci pentru suflet, transmiţând mesajul criptic, prevăzând acea lecţio divina: "Urma pașilor tăi a fost deja scrisă în cartea mereu rescrisă."

Leadership: În ce punct al orizontului credința ta încetează să fie un drum și se transformă într-o deschidere către un destin cauzal?

Nu a fost o întâlnire întâmplătoare, ci o convergență predestinată a două spirite care se caută în vastitatea deșertului, oglindiri ale aceleiași căutări eterne. După o scurtă conversaţie, ne-am înclinat cu faţa la pământ.

— Când ideile vor fi clare pentru mine, poate că se vor petrece minuni în deșert, îmi spuneam cu oarecare reverie. Iar dacă scopul științei este de a prelungi viața omului și de a extinde universul, atunci dreapta mea credință, plină de insinuări mărunte, nu putea decât să se dizolve în imensitatea deșertului, printre tainele nisipului veșnic mișcător. Era aici o taină, căreia nu-i dădeam de capăt.

În timp ce bătrânul mă privea fără să aștepte un răspuns, simțeam că greutatea medalionului nu era doar una fizică, ci spirituală. Era un test. Un simbol al alegerii. O invitație către ceva ce nici măcar nu începusem să înțeleg.

— Urma pașilor tăi este deja trasată, a continuat el, dar asta nu înseamnă că nu o poți schimba. Totul depinde de ochiul care privește și de mâna care creează, mi-a spus el îngânând şi nişte rugăciuni, dându-mi a înțelege că sunt mai ușor dezvăluite lucrurile lui Dumnezeu sufletelor pregătite, decât persoanelor nedemne. Trecerea prin deșert nu e doar un drum, ci o rescriere a ceea ce ești.

Leadership: În ce fel poate fi reprezentată ideea că omul este demiurgul lumii, printr-un contrast vizual între creator și creație?

Cred că era o confirmare a existenței unei realități comune. Pe de o parte, eram mândru că urmam un om deosebit, care avea realmente ceva cu care să mă uimească. Dar, în acelaşi timp, mă zguduia adânc ideea că soarta nu e un drum prestabilit, ci un material maleabil, precum aurul extras din pământ și curățat de impurități. La urma urmelor, poate că omul nu e doar un călător în Univers, ci demiurgul său. Poate că strălucirea soarelui nu este doar a lui, ci și a celor ce l-au contemplat, imaginat și reconstruit în mințile lor.

Ochii bătrânului, asemenea unor fântâni adânci în care trecutul se reflecta, mă priveau cu înțelegerea celui care cunoaște destinul fiecărui călător. Cuvintele sale erau precum o daltă care grava cu grijă în piatra netedă.

— După mine, spuse el cu voce profundă, Omul Avansat e demiurgul lumii. Cel care îndrăznește să creeze devine stăpânul propriei lumi, transformând tot ce atinge.

Această propoziție a răsunat în mintea mea ca un ecou nesfârșit, ca un fel de forță a universului care încearcă să mă deschidă spre adevărul ascuns al ființei. Dumnezeu nu este o entitate îndepărtată, ci suma tuturor minților care au visat, creat și gândit în acest glob terestru, care îi aparține universului. Şi dacă Universul s-a născut dintr-un punct singular – un aleph al începutului absolut – oare nu este omul ecoul acestui aleph, încercând să creeze în mod conștient ceea ce Universul a creat instinctiv?

Leadership: Oare marea creație este doar un joc al reflecției, în care omul și Dumnezeu se caută reciproc?

Y en el silencio del desierto infinito , medalionul părea să pulseze cu o cunoaștere ancestrală, un mesaj gravat nu doar în metal, ci și în țesătura destinului. Fără să înţeleg pe deplin, am simțit cum ceva invizibil începea să mă ghideze. Universul îmi șoptise direcția corectă. L-am privit îndelung, simțind cum certitudinile sale se topesc precum urmele pașilor în nisipul mișcător. Omul a privit Universul, și astfel Universul a devenit conștient de sine. Dar dacă materia a avut nevoie de un început, de o scânteie inițială care să formeze un tipar în ordinea din haos, oare nu cumva cineva – sau ceva – a trebuit să o îndrume?

Secretul, pe care nu-l puteam desluși foarte clar, cuprindea un adevăr aflat la granița dintre cunoaștere și interzis. Era cam la fel cu paradoxul din romanul „Numele Trandafirului”:

"Pentru că ştiinţa nu constă numai în a afla ceea ce trebuie sau se poate face, ci şi în a afla ceea ce s-ar putea face şi care poate că nu trebuie făcut. Iată de ce omul înţelept trebuie cumva să ascundă secretele pe care le află, pentru ca alţii să nu se folosească de asta cu răutate, dar trebuie să le dea la iveală. Iar biblioteca, la fel ca deşertul, îmi pare mai degrabă un loc unde tainele rămân ascunse."

Leadership: Oare adevărata cunoaștere vine din ceea ce creăm, sau din ceea ce învățăm să recunoaștem ca fiind parte dintr-un plan mai mare?

Sunt de aceeaşi părere. Deșertul, acest vast câmp de introspecție, își dezvăluia secretele, Mysthelix Duranium Sonvex. Iar în tăcerea lui profundă, în absența oricărei distrageri, începusem să înțeleg taina. Bătrânul pustnic nu era doar un om, ci o oglindă a ceea ce am fost şi ce aș putea fi. Iar medalionul, simbolizând intersecția divină dintre căutare și descoperire, nu era doar un obiect, ci un cod, un mesaj ascuns printre firele înţelepciunii lui William of Baskerville:

"Tu ești reflexia Celui ce creează, iar omul nu este altceva decât Dumnezeu care s-a uitat pe sine. Privește-te și vei vedea: nu ești altceva decât Dumnezeu care s-a ascuns în formă umană pentru a se regăsi în eternul joc al reflexiei, asemenea galaxiei ce se întoarce mereu asupra propriului centru. "

Împlinirea marii opere reprezintă eternul „cine sunt” în punctul de intersecție în care Dumnezeu se relevă ca lumină, într-un misterios „Eu sunt”.

Ochiul care privește și mâna care creează se completează atunci când omul și universul se armonizează printr-un act de conștientizare a unității lor profunde. Tot aici, atrag atenția asupra faptului că simbolul unui lucru, dincolo de aparențe, ascunde un mesaj subtil al universului, transmis astfel: „Ceea ce cauți în afară există deja în tine.”