Ochiul vede doar ceea ce sufletul vrea să vadă

Calea pe care o urmează prezentul tău depinde de vederea cu care îţi măsori povara sufetului.

Sâmbătă am participat la semi-maratonul din Cluj-Napoca. Alături de mine, aproape umăr la umăr, o alergătoare tânără, foarte bine cotată, m-a ghidat pe tot traseul, mai ales prin locurile nemarcate de organizatori. Întâlnirea noastră a reprezentat forma absolută a unui „entre deux” (dintre Sine şi Celălalt) care defineşte, atât de perfect, spaţiul şi timpul în care Universul “a aranjat” să se întâlnească doi alergători excepţionali, pe aceeaşi lungime de undă.

O vreme ploioasă. Era mult noroi, făcând ca pământul să fie alunecos. Ne-am ajutat reciproc când a fost vorba de pante abrupte şi urcuşuri greoaie, curbe periculoase, dar şi drumuri line.

Da, am făcut faţă tuturor provocărilor, dar până într-un moment de răscruce. Parcursesem distanţa de 18,7 k, şi am ajuns la o vale abruptă, foarte alunecoasă, cu multe cărări. Având pasul mai mare ca al ei, şi datorită avântului nemăsurat, am reuşit o coborâre mult mai rapidă, atingând iluzoriul liber arbitru al unui mediu care nu impune constrângeri, experimentând un orizont de realitate din spaţiul cărţilor pline cu fapte de vitejie.

Leadership: Viziunea ta despre tine însuţi şi stăruinţa cu care urmăreşti să transpui nişte imagini în fapte, duce la o segmentare a continuum-ului unei limitări de fond?

Şi uite aşa m-am rătăcit printre cărările necunoscute şi nemarcate, faptul acesta reprezentând o spirală adânc înfășurată în abisul finitudinii de sine, o segmentare a continuum-ului unei limitări de fond. Sau mai bine zis, intrând într-un soi de fundal al naturii neprietenoase, mi-am renegat ochiul sinelui, aşa cum un dement ateu îşi reneagă credinţa, până mi-am dat seama că, de fapt, natura mi-a arătat o parte din mine pe care tot timpul am neglijat-o, şi pe care nu o mai pot ascunde.

Valea abruptă şi alunecoasă m-a dus la o autostradă. Da, mă rătăcisem. Dar colega mea, nicăieri, deşi încă eram străbătut de viziunea unei întâlniri la „drum-jumătate”. Nu auzeam nimic, nu vedeam nicio mişcare în pădure. Era imposibil să mă întorc, noroiul şi dealul alunecos nu-mi permitea nicio revenire. Intuiţia îmi spunea să alerg înainte, să nu mă opresc, să nu răcesc, să ajung din urmă timpul pierdut într-o rătăcire ambiguă. Până la urmă am ajuns la linia de final.

Dar colega mea, nicăieri. Unde era? Încă alerga prin pădure? Soseau la linia de final tot mai mulţi alergători, dar pe ea n-o vedeam. Jumate de oră, o oră, două ore, ea tot nu apărea. Sentimentul "tragic" nu era exclus nicidecum de viziunea unei accidentări, un scenariu sumbru, dar nici nu se confunda cu armistiţiul făcut între natură şi voinţa umană. Îmbinarea viziunii cu tragicul părea a fi operată mai deplin într-o gravură sumbră a lui Ion Panaitescu, cu titlul "Pădurea Letea", care accentuează clarobscurul unei intrări într-un decor prea straniu pentru a fi rememorat.

Leadership: Poţi să îţi păstrezi conştiinţa deplină a esenţei tale sufleteşti în cazul în care îţi construieşti o imagine a cărei realitate poate fi redată numai printr-o dublă comparaţie?

Participarea mea la acest scenariu era deplină, conform unei aşteptări peste măsură de tulburătoare. În ceea ce priveşte limitarea de fond cu care mă confruntam, continuu şi fără ca vreo scânteie de nădejde să se aprindă în inima apăsată de povara vinei care mi-o atribuiam, aceasta constituia o renegare a esenţei mele sufleteşti, în sensul că ceea ce mă frământa enorm, mă descuraja total, mă demobiliza, mă copleşea, mă împietrea.

O dublă comparaţie îmi punea sufletul la încercare: felul în care m-am simţit la începutul şi pe parcursul cursei, VERSUS felul în care mă simţeam acum. Era un mister total dispariţia alergătoarei.

Dintr-un interior sufletesc confortabil, se naşte deodată un spirit neliniştit. Mintea îmi era asaltată cu neliniști și întrebări, punându-mi la încercare credinţa izvorâtă dintr-un Espersuthar Certrhis Serchomis , conştientizarea unei răni a sufletului, vibraţia unei emoţii pozitive a sufletului „gazdă”. Era o imagine sumbră, fapt ce îmi tortura imaginaţia cu tot felul de posibilităţi. Era aceeaşi stare de suferinţă tacită pe care o aborda un personaj din romanul Daniel Martin, scris de John Fowles:

"Doream să-i aud vocea, şi vocea ei să-mi amintească de un prezent mai simplu, mai puţin apăsător. Cumva, să trasez o paralelă fără prejudecăţi între prevenirea şi constatarea consecinţelor. Asta trebuie să fi fost marea mea dilemă: teama de a nu-mi vedea încă o dată propriile sentimente şi judecăţi înşelate. Ca şi când sentimentele pe care i le atribuisem ei, şi sentimentele mele căpătaseră forme contradictorii în virtutea unei duble comparaţii: pe de o parte mă tenta misterul, pe de altă parte eram prea încordat, atins de o vină neștiută. Totuşi, vedeam o asemănare acolo, în acel moment, între cele două trăiri separate, a ei şi a mea. Straniu, ca o mână invizibilă, care se întinde şi totuşi mă linişteşte."

Leadership: Imaginea care îţi frânge inima te face să ignori finitudinea sinelui tău datorită unui clarobscur care sugerează mai pregnant ca niciodată "încremenirea" într-un prezent acut?

Posibilitatea conjugării cu sentimentul tragic, ca un glonţ abia ieşit de pe ţeavă, exista în mintea mea şi îşi făcea loc într-o imagine pe care nu mi-o închipuisem niciodată ca fiind reală. Sau era doar un truc de care se serveşte viaţa ca să cloroformizeze conştiinţele curate, cele care refuză să închidă ochii în faţa tentativelor de unificare a tuturor contrastelor pe un fundament axiomatic unitar? Spun asta fiindcă însăşi chipul meu devenise o mască a suferinţei şi a regretelor, cu orientare spre vina de a nu fi fost îndeajuns de puternic încât să-mi potolesc ambiţia de a fi mereu înainte.

Remuşcarea este o otravă mortală pentru suflet, mai ales dacă sufletul nu-şi găseşte alinare printr-o veste bună. Iar eu, eu însumi fiind alternativa unei lumi în care povestea pare interzisă, eu, cel pentru care o singură inimă a bătut la uşa conştiinţei, lăsându-i loc să intre în rugăciunea adresată îngerului păzitor, provocând o mică sângerare la nivel de spirit, da, eu însumi îmi reproşam că nu am fost suficient de prevăzător.

Nimeni nu ştia ce se petrece în sufletul meu, căci nimeni nu vede ceea ce sufletul experimentează într-un clarobscur care sugerează mai pregnant ca niciodată "încremenirea" într-un prezent acut.

Prietenii alergătoarei înştiinţaseră deja organizatorii concursului de ciudata şi neaşteptata ei dispariţie. Într-un final, am înţeles că ea s-a rătăcit ca şi mine, de cealaltă parte a autostrăzii care ducea în centrul oraşului. A ajuns cu bine la rudele ei. De atunci au trecut două zile. N-am mai auzit nimic de ea. Dar am primit totuşi un mesaj în această dimineaţă, prezentul palpabil apărând din nou în faţa mea, făcându-mă să simt vibraţia unei emoţii îndepărtate, dar de neuitat: "Regret că n-am trecut împreună linia de finish. Ne vom revedea la concursul din luna aprilie."

Finitudinea sinelui constituie o desprindere de versiunile tale pozitive anterioare, o anulare a ataşamentului faţă de trecut, faţă de exterioritate, cursul prezentului tău nemaiavând acele virtuți creatoare a căror însumare reprezintă un caracter frumos.

Ochiul vede doar ceea ce sufletul vrea să vadă atunci când te afli în situaţia ambiguă de a alege între ceea ce este cunoscut, spre deosebire de ceea ce este necunoscut, sau între reproşul pe care ţi-l aduce conştiinţa şi împărtăşirea reală a sentimentelor.

Nu uita: Calea pe care o urmează prezentul tău depinde de vederea cu care îţi măsori povara sufetului.