Omul întunericului (II)

Fă o distincţie suficient netă între caracterul "surprinzător" şi caracterul "pregnant" care te defineşte, punând în prim plan subiectivismul evaluării celorlalţi.

Hannibal Lecter se face nevăzut, ca un fugar, în cel mai îndepărtat colţişor al lumii, trecând dincolo de acea uşă care se închide în urma lui: confuzia cea mai spectaculoasă, a cărei cheie se află numai în posesia lui. Dar ceea ce-l face cu adevărat unic, untouchable , pe acest desperado invizibil, pe această enigmă de nepătruns, este faptul că se pricepe să se adapteze cu supleţe la toate schimbările. El nu comentează evenimentele care îi ameninţă stabilitatea, ci intenţionează să le trăiască la maximul, indiferent de natura lor.

Lipsa oricăror greşeli, imposibilitatea de înţelegere a modului său de operare, absenţa indiciilor care ar putea duce la capturarea lui. Toate acestea respectă legea invizibilităţii. Noaptea este tot mai deasă, somnul pare a-i cuprinde pe toţi ! Şi în tot acest întuneric de nepătruns, lumina fulger a minţii născocitoare îşi face cu uşurinţă loc printre filtrele instalate.

Tăcerea este doar o aşteptare. Neprevăzutul e doar o chestiune de percepţie. Să se împlinească rapid cerinţa hotărâtoare: “ Prindeţi-l ! Capturaţi-l, viu sau mort ! Să cadă sub pedeapsa judecăţii ! ” Procesul prin care se creează această stare de agitaţie febrilă se numeşte “electrizare” şi ea ascensionează pe măsură ce Hannibal întinde noi nade.

“ Nu sunt cine a-ţi putea crede că sunt ! ”, strigă un gând aruncat printre zăbrelele lumii, cu o privire furişată spre FBI. Într-un astfel de cuget nu încape târguială. Motivaţia lui Hannibal de a da o lovitură de performanţă, are centură de campion. Şi el ştie să o pună în jocul straniu al puterii de a compune şi de a transforma totul. *

Leadership: Poţi face dovada calităţii de a te recunoaşte o excepţie de la regula generală a efectelor de imagine care te pot introduce în mintea celorlalţi drept "un rezultat situat deasupra mediei ", încât să nu te intersectezi cu dependenţa de validarea de sine?

Omul care se plasează deasupra lumii întregi, prin combinaţii complexe de culise, pe care crede că le poate controla cu mintea când şi cum vrea, practic acţionează funcţia de decuplare de la modul convenţional de gândire. Dar aşa-zisele manevre şi trucuri inteligente reprezintă adesea doar un mod distorsionat de a gândi, care maschează adevărul a ceea ce el este: un om care suferă pentru anumite convingeri create artificial, în care crede doar până la un punct.

Până în punctul în care nu va mai fi în stare să-şi programeze propriul joc, atunci când nu se mai identifică cu un ignorant. Căci de la manipularea perfectă până la ignoranţa absolută cu privire la ceea ce se petrece în restul lumii este doar un pas.

Deseori, o formă de gândire superioară a omului, supusă diferitelor trepte de putere şi desăvârşire, nu aduce nimic bun cu sine, pentru că celor care îl etichetează le sunt speculate slăbiciunile şi neputinţele. Asta devine pentru un căutător de excepţional o formă de protest la adresa demnităţii de a se recunoaşte în termenii celorlalţi de egalitate şi accesibilitate, la adresa abilităţii sale de a-şi croi un drum al opoziţiei cu şanse de a genera respect, în loc de confuzie.

Cine este etichetat drept "de necontrolat", înseamnă că a alimentat temeri şi comportamente pe care, deşi sunt rodul unor abilităţi excepţionale, nu ajunge nimeni să şi le însuşească.

"Surprinzătorul" este rezultatul tentativei de a ajusta comportamentul de intimidare şi constrângere, de la orice etapă a experienţei de putere personală, la interesele de comunicare eficientă a aşteptărilor care pot genera evenimentele importante în vieţile celor din jur.

În leadership se face o distincţie suficient netă între caracterul "surprinzător" şi caracterul "pregnant" al unui individ, punând în prim plan subiectivismul evaluării - acel tip de erori care se datorează sistemului de valori şi prejudecăţilor celui care evaluează tendinţele altora de a se raporta la el.

Cel care crede că poate fenta legile încrederii, folosind diverse tehnici de manipulare şi control, îşi supraevaluează în mod real doar şansele de a se consolida ca persoană independentă, mai presus de tot, nelăsându-se cenzurat de acele instanţe de judecată care nu se pot impune.

Dar în acelaşi timp, acest om superior îşi micşorează tot mai mult şansele de a se salva de la retrogradare. Din punct de vedere al leadershipului, a fi retrogradat înseamnă să te bucuri că ai câştigat un anumit meci, dar nefiind în stare să joci de la egal la egal, trezeşti îndoieli, induci o anumită doză de rezervă la adresa suporterilor.

Întrebările care merită să ţi le adresezi de fiecare dată când îţi măsori superioritatea, sunt următoarele: Eşti pregătit să intri în conflict cu prejudecăţile şi mecanismele de gândire pe care trebuie să le combaţi? Poţi să dai piept cu inamicii tăi cei mai aprigi: mândria de a te simţi deasupra celorlalţi şi insuficienţa de a-ţi stăpâni propriile pulsiuni distructive?

Dependenţa de validare de sine apare atunci când tot ceea ce îţi poate oferi experienţa de "a fi aici şi acum", de-a lungul unei anumite convingeri, se concretizează într-o expansiune a propriei percepţii despre o realitate care te face să fii mai îndrăzneţ, şi de a te simţi mai dorit de restul lumii, cu riscul de a nu fi tocmai bine înţeles.

Omul întunericului evidenţiază un echilibru între forţa de proiectare a unei realităţi inaccesibilă celorlalţi, care nu se încadrează în tipologia standard de logică şi raţiune, prin care îţi manifeşti superioritatea, neîngrădită de niciun fel de reguli şi bazată direct pe sintagma "scopul justifică mijloacele".

Şi forţa de proiectare a unei realităţi, raportate la alte planuri existenţiale, dar care te exclude din aria leadershipului, din moment ce nu oferă o posibilitate reală de comunicare între tine şi ceilalţi.

* Notă: The Silence of the Lambs (1991)