Privirea ochilor care au înțeles taina vederii

Învață să faci diferența între ceea ce vine din interiorul tău sub formă de reflecție, și rezultatul interacțiunii cu un element exterior.

Ochii mei privesc felul în care o musculiță se rotește haotic în jurul florilor, ca și când nu și-ar găsi locul într-o grădină atât de spațioasă. Poate că raza ei vizuală are acces la o viziune mai sintetică, cu o structură compozițională articulată ritmic, asemănătoare ochiului de pictor care surprinde fiecare detaliu al unei imagini de mare artă. Spațiul pe care musculița vrea să-l străbată, înconjurat de culori, atât de generos, ordonat, încerc să mi-l imaginez ca fiind un proces dublu al comparației dintre Renaștere și începuturile Iluminismului, spre a dezlega conținutul enigmatic al unei alchimii scripturale, într-o lume Panoramă.

Are și musculița un spirit liber, la fel ca cel al artistului, vrând să depășească orice captivitate, dorind să strălucească printre culorile unei grădini în care trandafiriii stăpânesc până toamna târziu. Orice pictor și-a început cariera de la nivelul "musculiță", fiindcă ochii lui trebuie să învețe să observe lumea, mai întâi de toate, dintr-o analiză minuțioasă, extrem de solid documentată, cu un fir logic foarte clar.

În artă, așa stau lucrurile. Până să începi să dai o interpretare de la efect la cauză, concentrându-te asupra posibilității de a formula noi scheme compoziționale, trebuie să ajungi la o intelegre foarte bună a mediului din care provin cele mai creative și de impact atribute ale incidentalului.

Iar dacă curiozitatea musculiței nu se limitează la observarea obiectelor și florilor care o înconjoară, se va examina pe ea însăși în momentul când se îndepărtează de privitor, încât ceea ce o așează în memoria unei amintiri vizuale să fie legat de un spirit al naturii, ceva care o deosebește de totul din jur.

Poți să-ți reprezinți viziunea în cel mai bun mod posibil prin puterea de transfigurare dată artistului, una reală, capabilă să convertească o imagine vie în factor estetic?

Musculița. Această personificare a naturii nu s-a reîntors la viață sub forma unui Merlin din legenda Graalului, legenda unui intelectual imaginativ și generos, ci pare a fi legată mai degrabă de "Obsesia unității primare" care a dominat întreaga existență a lui Michelangelo. Marele artist spunea că: "Tot ce se află în jur, prin esență, prezență sau ficțiune, pictorul le are mai întâi în minte, apoi le trece în mâini, iar acestea sunt într-adevăr în stare să alcătuiască o armonie îmbrățișată de văz, ca însăși realitatea."

Nu degeaba musculița zboară, zboară, zboară, se agită în jurul fiecărei flori din grădina mea, fiindcă vrea și ea să fie surprinsă ca un martor viu al acțiunii și ca un exemplu viu al creației, al dedicației pictorului pentru surprinderea spectacolului naturii.

Stați să vedeți. Musculița face parte dintr-un tablou care prezintă evoluția unui fenomen de combinare a mai multor forme de artă pe o perioadă lungă de timp. Nu degeaba, încerc să-i asociez zborul ondulatoriu, silențios, simplu, cu un anumit pattern al trăsăturilor de personalitate prezente la acel pictor care, la un moment dat a declarat: "Eu sunt... o pată de culoare".

Mai degrabă, musculița este un pol al trăsăturilor de personalitate, relațional cu senzorialul și intuitivul, funcții care colectează informațiile din mediul exterior, prin percepție. Extrovertitul se concentrează pe lumea exterioară, și bineînțeles că musculița își ia energia din momentele definitorii ale primelor experiențe senzoriale făcute cu mirosul neobișnuit al florilor.

Viziunea unui artist are ca suport capacitatea lui de a găsi teme și expresii plastice pline de vitalitate, prin sesizarea unei schimbări în tipologia ordinii pe care rațiunea o descoperă în orice moment aleator.

Izbită de asemănarea cu un pictor, pe care a început s-o descopere printr-un antrenament vizual sistematic, deci realizând o îmbunătățire a sensibilității de contrast, musculița zboară, zboară, zboară, și vede totul într-un mod obiectiv, într-o variantă de perspectivă, în proporțiile echilibrului pe care îl dau nuanțele luminoase, vii, ale percepției, ale contemplării și raportării la Marele Tot.

Nu este vorba de acel echilibru al „geografiei umane” creat cu efort și pasiune, ci de acel echilibru al perfecțiunii dobândit printr-o tehnică aparte: reprezentarea elementelor din jur la scară naturală, 1:1.

Dacă aș avea vederea musculiței, atunci aș vedea lucrurile mai limpede, mai nuanțat mai obiectiv, sau poate mai intens. Gândesc că și ea dorește să fie surprinsă în esența ei, ca personaj principal al unei întâmplări imortalizate în varii picturi. Chiar așa, hai să ne gândim la o musculiță care ar dori să vadă lumea în culori de acuarelă. Iar în acest caz, nu-i așa că un studiu experimental al trăsăturilor ei de personalitate ar scoate la iveală acea transfigurare senină a artistului (starea lui sentimentală) într-un imaginar poetic și cu o cromatică rafinată?

Într-un moment neașteptat am remarcat un lucru interesant. Privirea musculiței se schimbă în luminozitatea fundalului pe care pictorul creează o nouă imagine a fantezie sale. Și există mai multe posibilități de a reprezenta o asemenea vedere în spațiul pictural: din punct de vedere al diversității unor dialoguri virtuale cu personaje imaginare, sau din punct de vedere al mesajului simbolic pe care ni-l sugerează adoptarea unei realități (pe care m-am făcut că nu o văd) reprezentată de comuniunea divers-exprimată între om, natură și viețuitoare.

Leadershipul este felul cum evoluează viziunea ta asupra realității într-un context de semnificații atribuite legăturii între ceea ce se vede și ceea ce se citește, între observat și raportat, între ceea ce se află în afara ta și ceea ce vine din interiorul tău sub formă de reflecție.

Privirea ochilor care au înțeles taina vederii se referă la modul în care artistul găsește corespondențe între viziune și reflecție, în așa fel încât ceea ce exprimă prin idei și sugestii să fie o extindere a experienței de descoperire a lumii și, implicit, a Sinelui.