Privirea ochilor care au înţeles taina vederii

Învaţă să faci diferența între ceea ce vine din interiorul tău sub formă de reflecţie, și rezultatul interacțiunii cu un element exterior.

Ochii mei privesc felul în care o musculiţă se roteşte haotic în jurul florilor, ca şi când nu şi-ar găsi locul într-o grădină atât de spaţioasă. Poate că raza ei vizuală are acces la o viziune mai sintetică, cu o structură compoziţională articulată ritmic, asemănătoare ochiului de pictor care surprinde fiecare detaliu al unei imagini de mare artă. Spaţiul pe care musculiţa vrea să-l străbată, înconjurat de culori, atât de generos, ordonat, încerc să mi-l imaginez ca fiind un proces dublu al comparaţiei dintre Renaştere şi începuturile Iluminismului, spre a dezlega conţinutul enigmatic al unei alchimii scripturale, într-o lume Panoramă.

Are și musculiţa un spirit liber, la fel ca cel al artistului, vrând să depăşească orice captivitate, dorind să strălucească printre culorile unei grădini în care trandafiriii stăpânesc până toamna târziu. Orice pictor şi-a început cariera de la nivelul "musculiţă", fiindcă ochii lui trebuie să înveţe să observe lumea, mai întâi de toate, dintr-o analiză minuţioasă, extrem de solid documentată, cu un fir logic foarte clar.

În artă, aşa stau lucrurile. Până să începi să dai o interpretare de la efect la cauză, concentrându-te asupra posibilităţii de a formula noi scheme compoziţionale, trebuie să ajungi la o intelegre foarte bună a mediului din care provin cele mai creative și de impact atribute ale incidentalului.

Iar dacă curiozitatea musculiţei nu se limitează la observarea obiectelor şi florilor care o înconjoară, se va examina pe ea însăşi în momentul când se îndepărtează de privitor, încât ceea ce o aşează în memoria unei amintiri vizuale să fie legat de un spirit al naturii, ceva care o deosebeşte de totul din jur.

Poţi să-ţi reprezinţi viziunea în cel mai bun mod posibil prin puterea de transfigurare dată artistului, una reală, capabilă să convertească o imagine vie în factor estetic?

Musculiţa. Această personificare a naturii nu s-a reîntors la viaţă sub forma unui Merlin din legenda Graalului, legenda unui intelectual imaginativ şi generos, ci pare a fi legată mai degrabă de "Obsesia unităţii primare" care a dominat întreaga existenţă a lui Michelangelo. Marele artist spunea că: "Tot ce se află în jur, prin esenţă, prezenţă sau ficţiune, pictorul le are mai întâi în minte, apoi le trece în mâini, iar acestea sunt într-adevăr în stare să alcătuiască o armonie îmbrăţişată de văz, ca însăşi realitatea."

Nu degeaba musculiţa zboară, zboară, zboară, se agită în jurul fiecărei flori din grădina mea, fiindcă vrea şi ea să fie surprinsă ca un martor viu al acţiunii şi ca un exemplu viu al creaţiei, al dedicaţiei pictorului pentru surprinderea spectacolului naturii.

Staţi să vedeţi. Musculiţa face parte dintr-un tablou care prezintă evoluţia unui fenomen de combinare a mai multor forme de artă pe o perioadă lungă de timp. Nu degeaba, încerc să-i asociez zborul ondulatoriu, silenţios, simplu, cu un anumit pattern al trăsăturilor de personalitate prezente la acel pictor care, la un moment dat a declarat: "Eu sunt... o pată de culoare".

Mai degrabă, musculiţa este un pol al trăsăturilor de personalitate, relaţional cu senzorialul și intuitivul, funcții care colectează informațiile din mediul exterior, prin percepție. Extrovertitul se concentrează pe lumea exterioară, şi bineînţeles că musculiţa îşi ia energia din momentele definitorii ale primelor experienţe senzoriale făcute cu mirosul neobişnuit al florilor.

Viziunea unui artist are ca suport capacitatea lui de a găsi teme şi expresii plastice pline de vitalitate, prin sesizarea unei schimbări în tipologia ordinii pe care raţiunea o descoperă în orice moment aleator.

Izbită de asemănarea cu un pictor, pe care a început s-o descopere printr-un antrenament vizual sistematic, deci realizând o îmbunătăţire a sensibilităţii de contrast, musculiţa zboară, zboară, zboară, şi vede totul într-un mod obiectiv, într-o variantă de perspectivă, în proporţiile echilibrului pe care îl dau nuanţele luminoase, vii, ale percepției, ale contemplării și raportării la Marele Tot.

Nu este vorba de acel echilibru al „geografiei umane” creat cu efort și pasiune, ci de acel echilibru al perfecţiunii dobândit printr-o tehnică aparte: reprezentarea elementelor din jur la scară naturală, 1:1.

Dacă aș avea vederea musculiţei, atunci aş vedea lucrurile mai limpede, mai nuanţat mai obiectiv, sau poate mai intens. Gândesc că şi ea dorește să fie surprinsă în esenţa ei, ca personaj principal al unei întâmplări imortalizate în varii picturi. Chiar așa, hai să ne gândim la o musculiţă care ar dori să vadă lumea în culori de acuarelă. Iar în acest caz, nu-i aşa că un studiu experimental al trăsăturilor ei de personalitate ar scoate la iveală acea transfigurare senină a artistului (starea lui sentimentală) într-un imaginar poetic și cu o cromatică rafinată?

Într-un moment neaşteptat am remarcat un lucru interesant. Privirea musculiţei se schimbă în luminozitatea fundalului pe care pictorul creează o nouă imagine a fantezie sale. Şi există mai multe posibilităţi de a reprezenta o asemenea vedere în spaţiul pictural: din punct de vedere al diversităţii unor dialoguri virtuale cu personaje imaginare, sau din punct de vedere al mesajului simbolic pe care ni-l sugerează adoptarea unei realităţi (pe care m-am făcut că nu o văd) reprezentată de comuniunea divers-exprimată între om, natură şi vieţuitoare.

Leadershipul este felul cum evoluează viziunea ta asupra realităţii într-un context de semnificaţii atribuite legăturii între ceea ce se vede şi ceea ce se citeşte, între observat şi raportat, între ceea ce se află în afara ta şi ceea ce vine din interiorul tău sub formă de reflecţie.

Privirea ochilor care au înţeles taina vederii se referă la modul în care artistul găseşte corespondenţe între viziune şi reflecţie, în aşa fel încât ceea ce exprimă prin idei şi sugestii să fie o extindere a experienţei de descoperire a lumii şi, implicit, a Sinelui.