Privirea profundă descoperă măreția în simplitate

Când ochii caută în depărtare, sufletul încearcă să regăsească contururile unor momente ce par mai vii decât prezentul.
Traiul omenirii este asemenea istoriei unui singur om. Scribul, uitând de el și de cei din jur, adesea se uită în același punct, unde marea se îngemănează cu cerul, locul în care ar fi fost zămislit primul cuvânt de către divinitate. Dar, prin fața ochilor săi, pe jumătate adormiți, se perindă scene de mult uitate din tinerețea îndepărtată. Rătăcitor prin vremuri, are și el dreptul de a fi uitat multe, dar nu și asta, nu și acest eveniment minor, apărut pe neașteptate în fața lui. Având atâția ani și atâtea povești adunate, ținerea lui fiind adesea zdruncinată de vremurile grele, păstrează o amintire încărcată de semnificații tainice.
Pentru cele mai multe evenimente, memoria i-a slăbit, iar pentru a se mai putea sluji de reperele care-i mai stau la îndemână, are nevoie de acel ultim licăr de claritate. Vede totul atât de clar, încât rămâne nemișcat, de parcă timpul s-a oprit în loc. La urma urmei, doar unele episoade îl mai tulbură, necrezut de vii. Și atunci, asemenea unui pictor care își amintește culorile vieții, doar realitatea i-ar mai putea oferi asemenea scene limpezi din trecut.
Leadership: În ce măsură trecutul tău se rescrie prin filtrele memoriei, păstrând doar acele episoade care izbutesc să își lase o amprentă adâncă asupra percepției tale vizuale și emoționale?
Așa începe noua poveste a Scribului care, în ceasul aducerilor aminte, se trezește proiectat pe nisipul fierbinte al unei plaje din Țara Sfântă, sub soarele intens. Era un loc pe care îl mai vizitase de două ori, sau poate că nu-l vizitase niciodată, decât într-un déjà vu, iar mintea-i amesteca vise cu adevăruri. Dintr-o dată, în fața lui s-a deschis o scenă plină de culoare și emoție: o fetiță de 3-4 anișori, strălucind sub razele soarelui, ținând în mână un papagal viu colorat. Bucuria copilăriei radia din fiecare gest al ei, în timp ce își apropia gura de papagal, ca să-l pupe pe cioc.
Foarte aproape, scribul remarcă toată tehnica de pe plajă: un reflector mare, așezat în stânga fetiței, care concentrează lumina fierbinte pentru a-i pune în evidență chipul. În fața ei, chiar pe nisip, stă fotograful — un bărbat cu păr creț și ten măsliniu, îmbrăcat în pantaloni bej și tricou albastru, pare pierdut în pasiunea lui de a captura cu precizie acest moment unic. Obiectivul aparatului său este ațintit asupra zâmbetului fetiței, iar declanșatorul țipă scurt la fiecare secundă de inspirație.
Leadership: Cum poate un simplu detaliu să redea claritatea unui moment uitat, încât să transforme memoria ta într-o formă de nemurire care transcende clipa trăirii de vis?
Pentru scrib, însă, acest moment „Sirahesch Kuthgriff”, iminența unei revelații producătoare de sens ultim, este mai mult decât o simplă amintire. Este o fereastră între două lumi, un soi de portal sacru de care orice cuvânt are nevoie pentru a prinde viață. Înainte să-și dea seama, observă cum figura fetiței se suprapune cu umbra unui trecut îndepărtat. El însuși fusese cândva copil, ținuse în mâini un lucru fragil, poate nu un papagal, ci o altă speranță, o altă bucurie. Ca și acum, lângă el fusese cineva care îi zâmbea și-l încuraja, cineva care-i oferea sprijin și îi spunea că lumea e frumoasă și fără de sfârșit.
Acum, plaja nu mai e doar o plajă, ci se transformă într-o oglindă a memoriei, unde trecutul și prezentul se unesc. În timp ce fotograful își potrivește unghiul perfect, iar mama fetiței îi sugerează micuței să fie atentă la papagal, scribul vede cum memoria lui neobosită îi redă, fragment cu fragment, un film al propriei tinereți. O tinereţe care nu se trece, fiind veşnic copil, privindu-se ca cel mai frumos fulg de lumină în înaltul cerului.
Brusc, se simte copleșit de un dor inexplicabil, dar și de o liniște care-l străbate, ca și cum valurile care spală țărmul ar șterge urmele regretelor vechi. Și totuși, el e doar un privitor — în amintire și în vis — urmărind cu ochi iscoditori o scenă ce pare mai reală decât propria lui ființă. Într-adevăr ochii, în tăcerea lor, spun povești pe care buzele nu îndrăznesc să le rostească.
Leadership: Dacă fiecare clipire este o secvență de memorie, ce povești se ascund în spațiul dintre două momente de conștientizare a visului din care te trezești mereu?
Pentru o secundă, scribul simți cum sufletul i se umple de viață, așa cum făcea pe vremuri, și se întrebă, în liniștea lui interioară, ce alte episoade a uitat din propria existență. Deodată, o rafală de vânt îi trecu prin păr, ridică nisipul în aer și-l făcu să clipească des. Aproape că se aștepta să se întoarcă în încăperea întunecată în care scria, în timp ce lampa cu ulei pâlpâia slab. Dar nu. Rămase acolo, pe plaja inundată de soare, martor la un moment aparent mărunt, dar care ascundea o frumusețe neprețuită. Briza mării aducea un vag miros de scorțișoară și tămâie, ca și cum orașul Bagdadului încă fremăta undeva, dincolo de linia orizontului.
Închise ochii o clipă, iar în acel întuneric lăuntric umbrele trecutului reveniră la viață. Își amintea povestea pescarului care eliberase un duh prins într-un vas, doar pentru a descoperi că acesta dorea să-i dezvăluie secretele celor o mie și una de nopți. Era aceeași senzație pe care o trăia acum: memoria îi elibera propriile duhuri, episoade uitate dintr-o viață pe care o credea întreagă. Visul se continuă cu noi fragmente de amintire, dar realitatea prezentă părea să se estompeze treptat.
Papagalul scoase un scurt ciripit colorat, iar fetița izbucni într-un hohot de râs. Numai decât, scribul simți că memoria lui primește un nou dar: claritatea. În acea clipă își aminti de ce nu poate uita acest eveniment minor: pentru că nu există evenimente cu adevărat mărunte în viață. Totul poate fi lumină, culoare și emoție, dacă știi să privești din unghiul potrivit. Iar visul este ceea ce transformă fiecare clipă într-o revelație eternă.
Asemeni fotografului care apasă pe declanșator, am imortalizat pentru totdeauna această scenă în suflet, știind că atunci când voi avea nevoie de un reper, voi închide ochii și mă voi întoarce aici, printre sunetele line ale mării și surâsul sincer al copilăriei. Visul este ceea ce dă sens fragmentelor uitate ale vieții
Adevărata împlinire nu vine din acumularea trecutului sau din anticiparea viitorului, ci din felul în care ancorezi prezentul într-o înțelegere profundă, transformând fiecare experiență într-o amintire vie ce nu se uită niciodată.
Privirea profundă descoperă măreția în simplitate atunci când inima știe să asculte ceea ce ochii abia întrezăresc. Dacă ai putea privi în sufletul tău ca într-o oglindă, ce ai vedea reflectat acolo: trecutul sau doar o interpretare a lui?
Mulţi ani au trecut de atunci. Privind în gol peste manuscrisele sale, scribul realiză că în acea zi a fost martorul unei poezii vii. O poezie formată nu doar din cuvinte, ci și din zâmbete de copil, pene colorate, nisip auriu și ape albastre. O poezie pe care nici timpul, nici vârsta înaintată n-au reușit să o șteargă din memoria sa.
Apoi, și-a ridicat privirea de la pergamentele îngălbenite şi a zâmbit. Poate că multe amintiri s-au estompat de-a lungul anilor, dar această scenă a rămas vie în mintea lui, la fel de strălucitoare ca lumina reflectorului ce-a învăluit o fetiță și papagalul ei, într-o zi însorită, pe o plajă din Țara Sfântă.