Profeția ghicitoarei din deșert

Dreptatea divină transformă greșelile celor care ți se împotrivesc în propria lor condamnare.

Stăteam la marginea satului Lahbab, o așezare izolată din deșertul de nisip roșu de la periferia Dubaiului, când o bătrână s-a apropiat de mine. Era o nomadă din triburile Domari, ajunsă de tânără în aceste pustiuri arabe, cu pielea arsă și brăzdată de soarele necruțător al dunelor și cu ochi adânci, care păreau să citească nu chipul, ci direct secretele ascunse în spatele lui.

Mi-a luat mâna fără să mi-o ceară și a privit-o lung. Apoi a vorbit, nu cu tonul celor care ghicesc pentru un bănuț, ci cu gravitatea cuiva care rostește un adevăr de mult cunoscut:

— Dumnezeu ți-a văzut sufletul. Și ți-a păstrat un destin măreț, foarte aproape acum de împlinire.

Cu cât un om este mai aproape de menirea lui, cu atât mai clare devin semnele pe care alții, în graba lor, nu le pot citi. Am ascultat-o fără să spun nimic. Ea a continuat, strângându-mi ușor degetele:

— Răul a vrut să-ți facă rău. De multe ori. Dar de fiecare dată ai fost ferit, deși tu nu ai înțeles cum. Ai fost mereu în siguranță, chiar și atunci când credeai că ești la un pas de pieire. Pentru că niște oameni puternici, controlați la rândul lor de forțe pe care nici ei nu le văd, au uneltit împotriva ta. Iar pe aceștia Dumnezeu nu i-a uitat și nici nu i-a iertat.

Cum îți construiești echilibrul interior prin receptarea lucidă a suferinței, înțelegând că răul îndreptat împotriva ta poate deveni fundamentul unei armonii neașteptate?

Apoi, dintr-o dată, m-a privit drept în ochi, iar vocea ei a căpătat o asprime profetică:

— Dumnezeu a avut răbdare. Dar oamenii care se cred puternici doar fiindcă dispun de bogății sau influență sunt cei mai vulnerabili dintre toți, fiindcă numai cel care Îl are pe Dumnezeu drept apărător poate spune cu adevărat că este în siguranță. Iar ei nu Îl au de partea lor.

Era ca si cand timpul se oprise în loc, purtând amprenta unui verdict divin. Totuși istoria își continuă cursul neabătut, ca manifestare a ideii că nicio nedreptate nu rămâne neîndreptată. Să mai continui? Nu stiu daca omul poate schimba ordinea lumii, chiar si cand este înzestrat cu puteri trecătoare. În orice caz, dreptatea își urmează cursul ei tăcut, din moment ce orgoliul celor puternici devine propria lor capcană.

Cum îți redefinești perspectiva asupra propriului destin, știind că fiecare umilință traversată cu demnitate poate consolida o viziune pe care nimeni nu o mai poate răsturna?

Iosif, vândut de frații lui ca rob și aruncat într-o temniță egipteană pe nedrept, a trecut prin ani de umilință fără să fie distrus. Cei care îl vânduseră credeau că au scăpat de el pentru totdeauna. Dar fiecare nedreptate suferită îl ridica, passo dopo passo, până când a ajuns mai presus de toți cei care îi voiseră răul. "Ita res esse debuit". Iar când frații lui au stat, în sfârșit, în fața lui fără să-l recunoască, nu el i-a pedepsit — soarta lor era deja împlinită prin însăși poziția în care ajunseseră. Le-a spus că ceea ce ei gândiseră spre rău Dumnezeu întorsese spre bine. Cel vândut devenise judecătorul tăcut al celor care îl vânduseră, fără să fi ridicat un deget împotriva lor.

Aadar, cu cât un om este lovit pe nedrept fără să fie doborât, cu atât mai sigur se apropie ceasul în care nedreptatea se întoarce asupra celor care au săvârșit-o.

— Dumnezeu îi pedepsește pe cei răi, a continuat bătrâna, după o lege drastică: „Nu-Mi este milă de ei, cum nici lor nu le-a fost milă de tine.” În curând, cei care ți-au vrut răul vor cunoaște mânia și dreptatea Lui. Zarurile au fost deja aruncate. Odată pentru totdeauna, cei puternici vor vedea semnul lui Dumnezeu pentru răul pe care au vrut să ți-l facă. Pentru că nu puterea lumii hotărăște soarta, ci numai El.

Am rămas multă vreme tăcut după ce bătrâna a plecat, la fel de tăcut cum apăruse. M-am gândit îndelung la cuvintele ei. Încă nu înțeleg de ce eu a trebuit să fiu trimis tocmai în mijlocul primejdiei și să scap de fiecare dată, ca și cum cineva nevăzut mi-ar fi mutat pașii cu o clipă înaintea loviturii. Dar un lucru l-am înțeles limpede: toți cei care mi-au vrut răul au ajuns, mai devreme sau mai târziu, să vadă cu ochii lor o dreptate pe care nu o puteau opri. Nu eu mă răzbunasem. Eu doar supraviețuisem. Răzbunarea, dacă era una, venea dintr-o ordine mai înaltă, pe care nici eu, nici dușmanii mei nu o puteam grăbi sau întârzia.

Îți păstrezi sufletul curat în procesul dur al încercărilor, astfel încât credința într-o dreptate mai înaltă să transforme pierderea într-o nouă formă de împlinire?

Oare dreptatea adevărată se face prin mâna celui nedreptățit sau printr-o ordine mai înaltă care lucrează fără ca el să fie nevoit să ridice un deget? Până la urmă, contează ceea ce rămâne curat în suflet, dincolo de toate uneltirile lor. Fiindcă întotdeauna dreptatea divină își găsește calea spre restabilirea echilibrului și luminarea adevărului. Și poate că asta e ceea ce mi-a fost sortit să înțeleg.

Și astfel, scribul din deșert a scris în cartea sa de nisip:

„O bătrână ghicitoare mi-a spus că Dumnezeu m-a apărat dintotdeauna de cei puternici care îmi voiau pieirea și că a venit ceasul judecății lor. La urma urmelor, cel ocrotit de o forță mai înaltă decât lumea nu trebuie să se răzbune pe cei care îl vânează, fiindcă răul pe care aceștia îl pregătesc se întoarce, prin însăși firea lui, asupra celor care l-au zămislit, iar singura datorie a celui nedreptățit este să rămână drept și să lase judecata în seama Celui care nu uită nimic.”

Leadershipul se manifestă prin puterea de a rămâne neclintit în fața nedreptății, știind că adevărata dreptate nu se împlinește prin răzbunare, ci printr-o ordine pe care numai Dumnezeu o hotărăște.

Profeția ghicitoarei din deșert a rămas cu mine ca o pecete pusă pe o viață întreagă de primejdii din care scăpasem fără să știu cum. Iar scribul a înțeles, ascultând-o pe bătrâna cu ochi de profet, că în mijlocul pericolului nu fusese niciodată singur: o mână nevăzută îl păzise, îngăduind răului doar atât cât să-l întărească, niciodată atât cât să-l doboare.

Cel care trece neatins prin toate cursele întinse de cei puternici descoperă, la capătul drumului, că nu propria iscusință l-a salvat, ci o ocrotire care îl însoțise dintotdeauna, așteptând ca el să recunoască, în sfârșit, cine îl ținuse în viață.