Robul propriei sale răzvrătiri

Ceea ce ești dispus să vezi depinde de ceea ce ești pregătit să interpretezi, cu referire la propriile tale așteptări.

Regizorul rus, Serghei Eisenstein, făcea o afirmație categorică: „Să clădești cinematografia pornind de la ideea despre cinematografie și de la principii abstracte este o barbarie și o prostie.”

Ar mai trebui adăugat că filmul „Octombrie” încearcă, într-un mod original, să compenseze vizual, în mai multe cazuri, absența sunetului din film. Ecoul loviturii de tun al crucișătorului „Aurora” străbate sălile Palatului de Iarnă, care sunt filmate printr-o deschidere și închidere ritmată a diafragmei. Astfel, ecoul „se vede”. După cum „se văd” zgomotele mitralierelor la asaltul aceluiași palat, semnalate de mișcările corespunzătoare ale unui candelabru de cristal, puternic scuturat. În ultimul caz, este vorba evident de un echivalent realizat prin asociere (clătinarea cristalului evocă direct zgomotul), în timp ce, în primul caz, avem de-a face cu un echivalent grafic al sunetului.

Cu toate evidentele mari eșecuri, filmul „Octombrie” rămâne o experiență de dimensiuni mărețe. Eisenstein gândește întotdeauna la scară mare. De aceea, și greșelile sale sunt uimitoare: îți taie răsuflarea. Ca un Achile temerar în lupta sa iconoclastă împotriva tradiționalismului, dar totodată un ciudat Don Quijotte, urmărit de halucinațiile proprii, Eisenstein devine, câteodată, robul propriei sale răzvrătiri.

În ce fel echivalentele expresive din creația ta dezvăluie posibilitatea unui mesaj pur vizual, încât ecoul „se vede” să fie urmat de răsunetul imaginii „după cum se văd”?

În studiul cinematografiei, experiențele vizuale se propagă asemenea undelor sonore, suferind transformări și modulații creative. Fenomenele de ecou și reverberație ale tunului sunt traduse în limbaj vizual prin ritmarea îndrăzneață a diafragmei, transformând energia abstractă a sunetului în reprezentări cinematografice palpabile. Structurile vizuale, precum candelabrul vibrant, devin medii de transmitere a zgomotelor absente, într-o răzvrătire experimentală împotriva limitărilor tehnice. Asemenea unui fizician care studiază undele sonore, Eisenstein transformă aceste halucinațiile artistice în echivalente grafice ale realității acustice. În această încercare de a clădi o nouă formă de expresie, el depășește barierele tradiționalismului, chiar dacă uneori devine robul propriilor sale experimente vizuale.

După cum se observă, Eisenstein respinge categoric ideea de a construi cinematografia pe principii abstracte, considerând-o o prostie, la fel cum psihologia percepției explică faptul că lipsa unui stimul poate fi compensată doar prin asocieri concrete.

În filmul „Octombrie”, regizorul încearcă să compenseze absența sunetului printr-un limbaj vizual original: ecoul loviturii de tun al crucișătorului „Aurora” străbate sălile Palatului de Iarnă printr-o deschidere și închidere ritmată a diafragmei, făcând „ecoul” vizibil. Zgomotul mitralierelor din asalt este, de asemenea, transpus vizual prin imaginea unui candelabru de cristal care se scutură violent, un echivalent grafic menit să evoce sunetul absent.

Astfel, Eisenstein creează un echivalent vizual al percepției auditive, încercând să ofere o experiență unitară spectatorului. Această abordare ambițioasă, de a adăuga dimensiuni vizuale pentru a compensa sunetul lipsă, face ca „Octombrie” să fie o experiență de o amploare impresionantă, dar și cu eșecuri uimitoare, rezultate din abordarea sa iconoclastă și, uneori, halucinantă. Eisenstein devine astfel prizonierul propriei revolte, balansând între rolul unui Achile temerar în lupta contra tradiționalismului și un Don Quijotte urmărit de halucinațiile sale artistice.

Leadership înseamnă să transformi absența în prezență creatoare. Tu cum transformi limitarea aparentă într-un triumf al vizualului, unde absența devine prezență și tăcerea capătă formă vizibilă în creația ta?

Robul propriei sale răzvrătiri este cel care creează opere fascinante, dar uneori greu de înțeles, prin raportare la propriile standarde și viziuni radicale, din care rezultă atât capodopere, cât și erori spectaculoase. Spun asta fiindcă în „Octombrie” se poate observa o combinație între geniul inovator și excesul stilistic, cu referire la modalitatea inedită de a echivala vizual sunetul, în ideea că experimentarea constantă poate depăși uneori limitele comprehensiunii spectatorului.

* Notă: Ion Barna - Eisenstein, Editura Tineretului, 1966.