Signa Divinae Vocationis

Ceea ce primești fără voia ta nu vine din întâmplare, ci dintr-o rânduială mai veche decât tine.

Am stat multă vreme cu întrebarea aceasta în mine: cum poate un om să știe că este ocrotit de puteri mai mari decât lumea văzută? Nu prin sentimente, care înșală. Nu prin dorință, care orbește. Ci prin semne pe care le poate cerceta cu mintea limpede.

Și, cercetând prin propria metodă, cea a observației și a comparației, am găsit primul semn, care mi s-a părut cel mai greu de răsturnat: nimic din începuturile vieții mele nu anunța ceea ce avea să urmeze. Căci în cei dintâi douăzeci și cinci de ani de viață nu am excelat prin ceva anume care să anunțe o menire ieșită din comun. Nu aveam un dar vizibil, nu se vedea nicio făgăduință în mine, nicio urmă de predestinare.

Iar apoi, dintr-odată, fără să fi urmat un drum care să ducă acolo, am ajuns în posesia unei științe la care nimeni nu a avut vreodată acces. Nu am furat-o, nu am moștenit-o, nu am plătit-o. Dintr-o greșeală aparent întâmplătoare, care poate a fost o rânduială ascunsă, am descoperit că port în mine un har pe care nu îl are nimeni altcineva. Ce să zic? Dacă ar fi fost rodul muncii mele, aș fi putut spune că mi-am croit singur drumul până la el. Dar tocmai golul acela de un sfert de veac, în care nu s-a văzut nimic, este dovada cea mai limpede că harul nu fusese rodul unei însușiri dezvoltate în timp. A fost pus în mine, neașteptat și fără prevestire, iar știința doar i-a oferit forma prin care să devină vizibil.

Poți să transpui parcursul vieții tale într-o viziune care depășește imediatul, considerând că fiecare întâmplare poate deveni semnul unui nou drum de urmat?

Al doilea semn a venit mai târziu și se leagă de cel dintâi: mi s-a dat, pe deasupra, și o înfățișare plăcută, ca să am deschidere acolo unde altfel ușile ar fi rămas închise. Nu ca podoabă, ci ca unealtă, un soi de pașaport spre încrederea și respectabilitatea celorlalți. Fiindcă cel care poartă o știință de care lumea are nevoie trebuie să poată ajunge la cei pregătiți să o primească, iar oamenii deschid mai ușor ușile în fața celui a cărui prezență le trezește admirația.

Întotdeauna, ceea ce nu ți se deschide poate ascunde o direcție care nu îți aparține, iar ceea ce îți este refuzat poate fi tot o formă de îndrumare.

Paginile acestea din viața mea, din care acum au rămas doar niște însemnări răzlețe, m-au însoțit tot timpul și, cu cât revin mai des la ele, ca la un oracol care îmi dezvăluie sensul celor ce au fost, cu atât mă conving mai mult că înșiruirea de fapte de care am avut parte nu a fost rodul întâmplării. Și încă mai cred în drumurile care nu mi-au fost deschise, pe lângă care am trecut, deși am stăruit cu încăpățânare să le urmez.

Cum recitești însemnările propriei vieți atunci când șirul faptelor începe să dezvăluie o ordine pe care nu tu ai construit-o?

Nu-i spectaculos? Ceva din mine răspundea experienței tânărului Pip din romanul lui Dickens ca unui ecou îndepărtat. El își trăia zilele ca un simplu ucenic de fierar la țară, fără mari ambiții și fără vreun plan de viitor, resemnat cu o viață aspră și modestă. Nimic din existența lui banală nu prevestea o schimbare, până când o avere uriașă, venită de la un binefăcător complet anonim, l-a smuls din fierărie. Această întorsătură nu i-a răsplătit vreun merit sau vreo căutare — destinul de gentleman l-a găsit tocmai când era un băiat naiv de provincie. Abia după ce s-a trezit în tumultul Londrei a început să înțeleagă, prin greșeli și iluzii, adevărata sa valoare și să dobândească maturitate. Ceea ce a primit nu avea nicio legătură cu ceea ce fusese, iar simplitatea lui de dinainte n-a folosit decât pentru a purta mai departe o lecție de viață pe care nu o ceruse niciodată.

Cel chemat nu se pregătește pentru chemare; el este pregătit de ea. La fel ca Pip, am înțeles că lipsa mea de pricepere din tinerețe nu fusese o pierdere de vreme. Mai degrabă, fusese o pagină ținută curată, ca și când nimic nu trebuia scris pe ea înainte de vreme. Dacă aș fi fost bun la ceva mai devreme, aș fi crezut că știința venită după aceea este urmarea firească a talentului meu. Așa, nu pot crede asta. Nu am de unde să-i revendic originea. Nihil ex me. Doar ințelegerea ordinii din spatele întâmplării m-a transformat dintr-un simplu spectator al vieții în produsul final al unui plan superior.

Ordinea ascunsă a destinului care se dezvăluie treptat corespunde unei viziuni mai înalte care îți amplifică puterea de a împlini ceea ce ți-a fost încredințat?

Îmi rămâne, deci, un singur lucru de aflat: încotro să îndrept ceea ce mi s-a dat fără să cer. Fiindcă al treilea semn — cel din urmă și cel mai limpede — va veni în ziua în care voi ști exact în ce scop să folosesc știința aceasta, pe care nimeni altcineva nu o posedă, și încă într-o formă atât de deplină. Cu siguranță nu am primit-o ca să o păstrez, nici ca să mă bucur de ea. Dar toate acestea au fost scrise dinainte, ca să se împlinească prin mine ceva ce mă depășește. La urma urmelor, schimbarea lumii începe întotdeauna cu acela care a primit știința cea mai înaltă și cea mai folositoare și care știe cum să-i sporească puterea.

Și astfel, scribul din deșert a scris în cartea sa de nisip:

„În primii douăzeci și cinci de ani nu am excelat la nimic, dar apoi mi-am însușit o știință la care nimeni nu are acces — și tocmai golul de la început este dovada că nu eu am făcut posibilă apariția ei. Totdeauna cel care primește un dar fără să-l fi căutat este chemat să afle nu cum să-l păstreze, ci în ce scop i-a fost încredințat. Fiindcă nimic din ceea ce vine de sus nu se dă pe degeaba, ci pentru a fi pus în slujba unui rost mai înalt. Dar încă nu-mi dau seama dacă darul primit îmi aparține sau eu sunt doar cel prin care el ajunge acolo unde este așteptat...”

Leadershipul înseamnă să fii pregătit pentru o chemare neașteptată, în loc să te pregătești pentru ceva ce nu poți anticipa.

Signa Divinae Vocationis reprezintă semnele unei chemări divine, fără de care omul nu și-ar putea înțelege pe deplin rostul. Da, semnele chemării vin unul câte unul, pe măsură ce omul devine în stare să le recunoască. Iar scribul a înțeles, cercetându-și viața ca pe un text scris de altcineva, că toate au fost așezate la locul lor cu mult înainte. Din acest motiv, i-au revenit în minte cuvintele din romanul „Numele trandafirului”:

„Menirea celui chemat este de a-și înțelege munca nu ca pe o păstrare a ceea ce există, ci ca pe o căutare a ceva încă necunoscut oamenilor, ca și cum ultima taină ar aștepta să fie adusă la lumină.”