Suferința umană devine adesea o povară silențioasă

Un trecut dureros poate proiecta o umbră asupra oricărei noi începuturi, făcând dificilă distanțarea de experiențele anterioare.

Gemuse? Unde era? Își duse mâinile la gât. Mâinile îi erau umede. Gâtul îi era umed. Pieptul îi era umed, fața... Deschise ochii. Nu-și dădu încă bine seama unde era, în mlaștina dintre pini sau altundeva? Nu-și dădea seama că e la Paris. O lună albă atârna deasupra unei lumi necunoscute. O lumină palidă atârna peste întuneric, aidoma chemării unui martir. O moarte albă țipa fără glas pe cerul palid, de culoarea fierului. Luna plină, înapoia pădurilor, se zărea prin fereastra unei camere a hotelului Internațional din Pariș. Ravic se ridică.

Ce fusese oare? O cale ferată plină de sânge, de sânge curgând, o goană nebună într-o seară de vară, de-a lungul șinelor însângerate - visul de sute de ori repetat, când se făcea că este iarăși în Germania, că e înconjurat, persecutat, urmărit de călăii unui regim sângeros ce legalizase omorul; cât de adesea trecuse el prin toate acestea ! Privi luna, vampirul alb ce absorbea culorile lumii cu lumina ei împrumutată. Visurile acestea, pline de spaima lagărelor de concentrare, pline de figurile înțepenite ale prietenilor uciși, pline de chipurile fără lacrimi, pietrificate de durere ale acelora care mai supraviețuiau, pline de despărțirile deznădăjduite și de singurătatea mai presus de orice lamentare.

În ce măsură consideri că poți schimba perspectiva văzută printr-o înțelegere nouă, într-o realitate conceptuală total diferită, atunci când te desprinzi de tot ce te ține ancorat?

În timpul zilei putea reuși să treacă bariera, zidul mai înalt decât ochii - zidul pe care reușise să-l clădească în timpul unor ani plini de sforțări, dorinți gâtuite de cinism, amintiri înmormântate, călcate în picioare, când ți-ai rupt din tine totul, până și numele, ciment zidit peste propriile-ți sentimente - și când, în ciuda tuturor acestora, din timp în timp, țâșnește fața lividă a trecutului într-o clipă de delăsare, dulce, ademenitoare și plină de chemări, când te cufunzi în băutură până la nesimțire.

În timpul zilei - dar nopțile ești la cheremul lor, frânele disciplinei îți scapă și căruța începe să alunece, înapoia orizontului conștiinței, se ridică iarăși, sparg mormintele, piedicile se desfac, umbrele se-ntorc, sângele îți fierbe, spaimele aleargă și furtuna neagră trece peste toate întăriturile și baricadele! Să uiți - e ușor atâta vreme cât farurile voinței iluminează lumea - dar când se sting și zgomotul viermilor devine perceptibil, când o lume distrusă iese din valuri ca o Vineta scufundată și trăiește din nou - atunci e cu totul altceva. Poți să bei, să te amețești, să pleci noapte după noapte, ca să învingi toate astea - poți să schimbi nopțile în zile și zilele în nopți - în timpul zilei visezi altfel decât noaptea, fără să pierzi, desprins de toate.

Când încerci să îți transformi percepția asupra lumii, nu ești, de fapt, în căutarea unei viziuni mai clare asupra realității tale, încercând să păstrezi imaginea unui sine unitar?

Nu făcuse el toate astea? De câte ori nu se întorsese la hotel când culorile cenușii ale dimineții se strecurau de-a lungul străzilor? Sau nu așteptase el în Catacombă, împreună cu cineva care primea să bea cu el până când venea de la Șeherezada, Morosow care continua să bea cu el sub palmierul artificial, în odaia aceea fără ferestre, unde numai ceasul arăta cât de mult crescuse lumina afară? Să te îmbeți într-un submarin, asta era. E ușor să dai din cap și să spui că trebuie să-ți păstrezi sensibilitatea. Dar, drace, nu era chiar așa de ușor! Viața era viață, bună de nimic și mai presus de orice; poți să te scapi de ea, e ușor și lucrul ăsta.

Dar nu-ți arunci, odată cu ea și speranța de răzbunare și nu arunci, odată cu ea și acel lucru scuipat, batjocorit, ridiculizat zi de zi și oră de oră, ce se cheamă, fără îndoială în chip grosolan, credința în omenie și umanitate ! O viață searbădă - n-o poți arunca așa, ca pe-o cartușieră golită ! Mai e încă destul de bună ca să lupți cu ea, cândva veni vremea și când va fi nevoie. Nu din motive personale, nici chiar din răzbunare, nici din egoism, și nici din motive altruiste, totuși e atât de mult pentru tine să întorci roata, pentru a împinge lumea dincolo de sânge și de sfărâmături - pentru nici un alt motiv în afară de luptă, lupta continuă, și să aștepți posibilitatea de a lupta până la ultima răsuflare.

Cum se reflectă această alternanță între controlul zilei și haosul nocturn în percepția ta despre lume, căutând un punct de echilibru între dezvăluire și ascundere?

Dar așteptarea te macină și poate fi fără speranță, și la asta se adaugă teama nemărturisită că, atunci când va veni în sfârșit vremea, vei fi prea zdrobit, prea ros, prea inert de atâta așteptare, prea obosit ca să poți merge împreună cu ceilalți. Nu e acesta motivul pentru care cufunzi în uitare orice lucru ce-ți poate ațâța nervii, desființându-l, definitiv și pe nesimțite, cu ironie, sarcasm și chiar contra-sentimentalitate, cu evadarea într-o altă ființă omenească, într-un eu străin? Până când să ajungi în starea asta, neputința brutală are să revină în timp ce te lași în voia somnului și-a fantomelor.

În timp ce așteptarea ne consumă și adesea pare fără speranță, aceasta amplifică temerile noastre nespuse, lăsându-ne zdrobiți de inerția lungilor perioade de așteptare. Este exact acest sentiment de epuizare care ne împinge să ne detașăm, folosind ironia, sarcasmul și chiar contra-sentimentalitatea ca scuturi protectoare împotriva disconfortului emoțional. Scăparea noastră devine evadarea într-o altă ființă, într-un "eu" străin, ca o încercare de a evita starea de neputință care ne cuprinde în timpul somnului și al viselor tulburătoare.

Leadershipul presupune să reziști în fața realităților care îți revin în memorie, văzute prin prisma unei expuneri mult mai rapide a mișcării interioare.

Suferința umană devine adesea o povară silențioasă care ne urmărește chiar și în cele mai neașteptate locuri. Mai mult decât atât, amintirile tragice pot invada momentele de liniște, transformându-se în viziuni care perturbă realitatea prezentă.

* Notă: Remarque, Erich Maria, Arcul De Triumf, Editura Eminescu, 1976