Sufletul cere ochilor mai mult decât o simplă percepție vizuală
Ceea ce vezi în jur solicită o reflecție atentă asupra a ceea ce descoperi în tine însuți.
În fiecare moment al existenței mele pulsează o bucurie tăcută, un joc al luminii şi umbre, o împletire subtilă între singurătate și comuniune cu lumea. Poate că rătăcesc într-o lume a frânturilor de amintiri, unde fiecare colț de peisaj își revarsă povestea. Singurul lucru pe care îl știu cu adevarat este că totul se schimbă. Nimic nu e la fel, nici măcar clipa pe care cred că am prins-o în căușul mâinilor, cu prețul unei străfulgerări de claritate, când sângele, acest triumfător simbol al vieții, îmi pulsează prin mâna care scrie.
Este o artă să știi să te surprinzi pe tine însuți, astfel încât ochii să vadă dincolo de aparențe.
Soare. Cald. O îmbrățișare cosmică. Alerg prin lanul de porumb, un "Nexoris Temporal Eternix", spațiul unde timpul își pierde consistența obișnuită, doar pentru a redescoperi esența clipei prezente. Încet, cu multă simțire, mângâi cu palma dreaptă spicele verzi ca într-un ritual al reîntoarcerii perpetue, ca și când fiecare atingere ar fi o amprentă lăsată în memoria universului. Cumva, simt că trăiesc o amintire veșnic vie din primăvara trecută, din care se naște sentimentul de deja-vu, imagini aleatorii punându-se de-a curmezișul inimii, cerând ochilor mai mult decât să vadă, ci să descopere adevărul ascuns în detalii.
Încărcat cu seninătate, plin de voie bună, îmi trec palma peste frunzele dansate de vânt, iar ele mă recunosc nu doar ca trecător, ci ca martor al fiecărui moment care trece și rămâne, în același timp.
Leadership: În ce măsură reușești să transformi momentele simple ale existenței în revelații ale unei experiențe de flow perpetue, care transcende timpul și spațiul prin simpla percepție vizuală?
Paralel, mă pierd într-un alt loc, la fel de viu ca inima ce-mi bate a emoție pură, din care doar arta, creația, sublimul pot să dea sens existenței mele. Lumina care pătrunde prin retină nu este decât începutul unei povești pe care doar sufletul o poate înțelege. Pe faleza mării, unde valurile îmi șoptesc povești fără sfârșit, privesc acrobatul care sfidează gravitația într-un salt mare. Y con la gracia de un momento eterno, fiecare salt al său devine o metaforă a libertății, o poezie scrisă cu mișcări în aerul sărat al după-amiezii. În grabă, observ cum trecătorii își îndreaptă privirile spre orizont, fiindcă valurile șoptesc secretele lor doar celor care știu să-și asculte visele înălțate în zare, ca și când briza ar purta ecoul unor povești nesfârșite.
În tot acest timp grăbit, pe care încerc să-l opresc în inimă, cu un soi de neuitare încăpățânată, îmi înseninează gândurile cuvintele lui Ravic, din romanul „Arcul de Triumf”, ca și când ar fi fost scrise special pentru mine:
"N-am uitat niciodată priveliştea. Învăţasem că Pământul e o planetă şi că se învârteşte, aşa cum înveţi din cărţi, fără să înţelegi. Dar atunci, pentru prima dată mi-am dat seama că, într-adevăr, aşa era. Vedeam cum Pământul străbate în tăcere imensităţile spaţiului. Am simţit atunci, cu multă putere, că eram cufundat în ceva din care nu mai puteam ieşi. Asta s-a întâmplat poate, fiindcă mă trezisem dintr-un somn adânc şi-mi pierdusem memoria şi obişnuinţele, şi-am privit cerul imens, mutat din loc. Deodată cerul nu mi s-a mai părut nemişcat şi odihnitor, şi de atunci nu mi s-a mai părut niciodată astfel."
Leadership: Cum poate un moment aparent banal să devină esența unui întreg univers interior, pe măsură ce înțelegi eternitatea oglindită în fiecare secundă care trece?
Clipa prezentă este un punct de întâlnire între trecut și viitor, un spațiu de creație infinită în care prind viață tot mai multe personaje. Bătrânul cu înghețata în mână, din fața benzinăriei, pare un personaj desprins dintr-un tablou impresionist, unde lumina și umbra creează pe chipul său un aer de mister, „Luminaris Ethereal Synoptix", o confluență între trecut și prezent, între copilărie și înțelepciune.
Și, aici, parcă tot Ravic ar vrea să completeze cu ceva adânc și nevăzut din mine: "Priveşte, Nicu. Omul ăsta nu ştie nimic. Nu ştie ce aripi ne-au atins pe noi. Se uită la noi şi nu vede că ne-am schimbat. Lucrul ăsta e foarte bizar în lume: poţi să devii un arhanghel, un nebun sau un criminal — nimeni nu observă nimic. Dar când îţi lipseşte un nasture - fiecare observă lucrul acesta."
Într-adevăr, o simplă privire asupra peisajului poate dezvălui adevăruri pe care cuvintele nu le pot exprima. Gândesc că poate așa se întâmplă cu toți oamenii atunci când se pierd, într-o învelitoare de tăcere, abia atunci își regăsesc esența. Oare adevărata libertate constă în a lăsa viața să curgă prin noi, fără să încercăm să o fixăm în cadre de timp rigide, anoste, sufocante?
Și flori, atâtea flori în jur. Doar eu le văd? Doar eu le simt parfumul? Dominând parcă în mijlocul acestui triumf al luminii, o cunună de flori în calea atâtor frumuseți eterne își caută creatorul, acel singur artist capabil să le redea o picătură de culoare, o adiere de visare străbătută de lumină, un mic prilej de eternitate.
Leadership: Amintirile tale revin întotdeauna cu o claritate mai mare decât momentul trăit, permițând ca o simplă atingere să poarte greutatea întregii existențe?
"Joan îi zâmbi. Un gest de apropiere, un pas înainte spre clipa de abandon total. Ravic îi cuprinse umerii cu brațul. Ea se rezemă de dânsul. Simțea că ceva s-a deschis în el și se răspândea, cald, blând, mângâietor, ceva care îl trăgea în jos cu nenumărate mâini, și-l făcea să nu poată sta în picioarele ce se clătinau, în loc să uite și să meargă pe jos, cedând chemării sângelui, chemarea de dincolo de milenii, când nu existau creier și gânduri, suferință și îndoială, ci numai fericire oarbă și sânge."
Cred că este un paradox al existenței. Timpul nu se măsoară în secunde, ci în intensitatea momentelor care ne rămân gravate în memorie. Cum vine asta? Dincolo de orice așteptări, mi se pare că trăiesc simultan în multiple dimensiuni ale lumii, ale realității, ale spațiului și timpului, oglindind bucuria copiilor din roata mare, zâmbetul vânzătorului necunoscut, privirea curioasă a trecătorilor, povestea de dragoste a tinerilor care n-au cunoscut mirajul. Nu încă. Sau chiar deloc.
Fiecare interacțiune devine o piesă din mozaicul existenței mele, o confirmare a conexiunii profunde care leagă toate ființele într-o țesătură invizibilă de sensuri și semnificații. Poate că este timpul să mă adâncesc în propriul univers interior, sperând ca înțelegerea să aducă lumină, fiindcă asta înseamnă arta: să știi să transformi emoțiile în creație, punând în prim plan autenticitatea trăirilor și profunzimea conexiunilor dintre frumuseţile lumii.
Leadershipul se poate deduce din abilitatea de a te pierde și de a te regăsi în micile momente care construiesc eternitatea, cultivând conexiuni spontane între poveștile lumii.
Sufletul cere ochilor mai mult decât o simplă percepție vizuală, cere un anumit înțeles distinct pentru care emoția devine puntea spre lumea interioară, dintr-un singur punct de vedere: „a vedea în profunzime înseamnă a înțelege viața". Astfel, orice moment trăit devine o altă dimensiune a realității, din care, poate, voi reuși să descopăr mai mult decât actul artistic de a vedea, ci acel adevăr esențial și autentic definit prin experiență în felul următor: " să simți ceea ce vezi și să înțelegi ceea ce simți ".
