Tainele văzului nu au secrete față de mine

Ceea ce vezi la ceilalți este ceea ce simți când te reîntâlnești pe tine în mintea lor.

Săptămâna trecută am participat la semimaratonul din orașul Cluj Napoca. Îmi amintesc totul de parcă s-ar petrece chiar acum. Cu doar câteva minute înainte de start, organizatorul concursului a prezentat situația de pe teren: noroiul format peste noapte datorită ploilor torențiale, multe crengi uscate căzute din copaci, nenumărate capcane pe care natura le-a presărat de-al lungul traseului și care creșteau riscul posibilităților de accidentare. Se așezase un pic ceața, temperatura 2 grade, bătea ușor vântul, ploaia și lapovița păreau să se mențină pe tot parcursul zilei.

În tot acest timp priveam chipurile alergătorilor din prima linie, mai îndârjiți ca oricând să câștige un loc pe podium, mai tentați ca oricând să-și suprasolicite picioarele, spatele, nervii. Nu păreau să evite situațiile stresante care creează stări de iritabilitate și nervozitate, nu, nicidecum, de parcă ar fi vrut să domine haosul ce rezultă dintr-o lume care dispare și alta care se constituie, recurgând la uma travessia sobre qualquer dorprin puterea sufletului de a-și exercita voința.

Pe chipurile lor se citea parcă refrenul dintr-o spovedanie adusă experienței de afirmare prin performanțe superioare: "mintea-ți va fi eliberată de orice durere și de orice teamă".

Așa stăteau lucrurile. Ochii mei, a căror vedere îmbrățișa doar zone pline de contraziceri, percepeau vitalitatea elementară în toată sinceritatea ei. Alergătorii nu păreau să bage de seamă furia naturii pe care urmau s-o experimenteze, o natură hotărâtă să-și impună legile cu orice preț. Conduși parcă de flacăra lui Iahve, adulmecând în aer primejdia de care orbii nu știu să se ferească, târâți înspre necunoscutul primejdios de puterea Egoului de a controla orice rezistență, se agățau parcă de un alt sentiment care merită trăit, fiindcă face istorie !

Poți să-ți construiești o realitate care nu se împotmolește în limitele unei temporalități imemorabile, organizându-ți vizual emoțiile într-un simbol care generează capacitatea de a aduna energiile într-un singur ideal?

Peisajul sumbru căpăta aspectul unei realități obiective doar datorită ochiului care îl privește, îl judecă și îi urmează cu devotament înțelesurile. După cum un suflet simplu își poate exprima în voie liniștea interioară, tot astfel un ochi vizionar poate să dea o scânteiere vie tabloului naturii numai dacă este investit cu instinctul firesc de a ridica elementele din jur la rangul de simboluri ale speranței, ale dorinței sau ale visului. Numai un alchimist acceptă puterea naturii, extrage energia din sol și o captează pe cea cosmică, pe când un artist se concentrează să atingă perfecțiunea, dar uită de multe ori să se conecteze cu sufletul lui.

Exact așa stăteau lucrurile cu puțin timp înainte de start. Alergătorii, adunați la linia de start ca într-o fortăreață întărită, se înscriau sub zodia tuturor simțurilor și pasiunilor - disciplinate ca niște cai nărăvași înhămați la un car de foc care nu cunoaște limite, care nu cunoaște retragerea, care nu cunoaște echilibrul și nici dezechilibrul. Totodată, simțeai uitându-te atent în ochii lor, în "retina pură", faptul că s-au angajat într-o artă neoimpresionistă, conceptuală, unde artistul se concentrează mai mult pe ideile și conceptele din spatele artei sale, decât concentrându-se asupra produsului final.

Până la urmă, cred că fiecare concurent se ghida la acel moment după un singur ideal pentru care merita să lupte cu tot dinadinsul: “Voi cuceri o lume întreagă cu performanța pe care o voi atinge.”

Încerci să recompui portretul unei lumi care nu-i este suficientă sieși, păstrând caracterul figurativ al unei imagini care ajunge să fie reperul unei biografii personale?

Așa cum Platon scria la intrarea grădinilor academice: "Aici nu intră decât geometrii", eu aș fi putut să citesc pe chipul alergătorilor următorul lucru: "Pe un asemenea traseu nu se încumetă să intre decât aventurierii." Ochii aprinși de o adrenalină maximă, ochii pentru care vederea însăși se transformă în viziune, erau expresia unică a unei încăpățânări îndrăcite de a persista într-o luptă devenită calvar, dar nu mai puțin dorită pentru aceasta.

Nu degeaba m-am uitat cu atenție la chipul lor, în căutarea atmosferei întrezărite de un visător care nu renunță niciodată la visul lui, fiindcă doar așa puteam să-mi construiesc o realitate care nu se împotmolește în limitele unei temporalități imemorabile. Cum observa demult scriitorul Ion Frunzetti: "Nu aceeași forță mâna demult pe individul eroic al antichității, la fel ca și pe individul mizer al unui Ev Mediu tardiv?"

Proiectarea lumii exterioare în spațiul tău lăuntric oferă posibilitatea de a transforma orice imagine statică într-una interactivă, dincolo de ceea ce ar putea spune un observator neutru?

Alergătorii își gândesc propria artă, dar o gândesc și pentru alții care îi privesc. Și nu este vorba despre o artă a prudenței, ci de o artă a dăruirii de sine în spiritul păstrării stabilității adaptate la specificul intim al probei pe care au antrenat-o atâta timp.

De fapt, estetica pe care o degajă atitudinea lor se înscrie în spiritul valorilor de mobilizare, ținând cont de forța tensionată la nivelul fibrelor musculare. Fiecare din ei, la fel ca Don Quijote, luând înfățișarea reală a luptătorului cu morile de vânt, și-a preschimbat existența într-o intenție de simbolizare, respectiv de transcendere a realității empirice, impresionând mai apoi ca o "fugă" de Bach.

Simbolul lor păstrează caracterul figurativ al unei imagini care ajunge să fie reperul unei biografii personale, reperul unei întregi generații, coagulând în momentele decisive energiile și influențele unei întregi opere d'altíssima excellència. Alergătorul însuși este imaginea în relief a unei întregi pagini istorice sculptată într-o manieră fină, într-un Sfânt Graal, pe frecvența vibrației unei emoții intense, nestinse, pentru care merită să sacrifici orice, pentru care trebuie să treci prin nenumărate provocări și să faci tot ceea ce poți pentru a fi sigur că o să avansezi mai departe cu bine.

Într-adevăr. Proiectarea lumii exterioare în spațiul meu lăuntric arată intenția fulminantă de a surprinde un moment de maxim suspans, într-o așteptare care parcă nu se mai termină, printr-o directivitate a trăirii spectatorilor care așteaptă plini de emoție o evoluție sau o finalizare neașteptată.

Nu puneam tot ce vedeam pe seama unei povești spusă pe un ton monoton, cu personaje vacilante, realitatea obiectivă reducându-se la un simplu joc de senzații și percepții care continuau să curgă fără să schimbe măsura unor identități greu de zdruncinat. Ci, mai degrabă, puneam totul pe seama unei particularități expresive care devine deprindere de gândire: "Ceea ce văd la ceilalți este ceea ce simt când mă reîntâlnesc pe mine în mintea lor."

Leadershipul se distinge prin reprezentarea unei imagini obținute printr-o sumă a trăirilor care te vor rechema de multe ori să repeți o anumită experiență. Se caracterizează printr-o interiorizare observabilă prin intermediul unor rezultate pe cât de neașteptate, pe atât de credibile.

Tainele văzului nu au secrete față de mine atunci când ochii mei surprind o realitate care mă formează ca om, dându-mi posibilitatea să trăiesc cele mai profunde emoții. Este o realitate pe care îmi vine câteodată greu să o procesez, fiindcă mă ține într-un continuu deja-vu, aducându-mi trăirile într-un punct al vieții în care încerc să recuperez multe momente, pe care, din varii motive, le-am scăpat în trecut.