Tronați în chip de Isus pe Golgota cinematografiei?

Un artist adevărat poate să păstreze intensitatea suflului revoluționar, evitând acomodarea cu mediocritatea care slăbește spiritul creativ și energia inovatoare.

Mi-e teamă, tare teamă. Și, totuși, faptele sunt de partea mea. Este vorba de faptul că încetăm să fim frondeurs. Devenim călători. Am impresia că marele suflu al lui 1917, care a lansat cinematografia noastră, începe să se disperseze... Devenim clasici. Rănile sângerânde sunt vindecate – nu mai există prilejul de a lansa strigătele ascuțite care sfâșie tradițiile peliculei! Torțe cu frișcă – simboluri ale dulcii împăcări – în locul urii demontate! Ne pierdem dinții. Încetăm să fim luptători. Devenim rentieri. Foarte rentieri și foarte mici! Ne pierdem dinții pentru că nu mai avem nevoie de ei: nu e nevoie să mesteci ceea ce iese din gură! Și este foarte greu să nu vomiți când curentul te duce spre insula „mediei juste”.

Această medie justă, aceste "aproape" în loc de DA și NU. Îți răscolesc sângele. Îți răstoarnă măruntaiele... Dacă îmi spuneți că tronați în chip de Isus pe Golgota cinematografiei, eu, la rândul meu, nu mă simt mai puțin spânzurat alături de dumneavoastră. În chip de bun sau rău tâlhar – asta nu pot spune. (Se va vedea: dacă sucomb, va însemna că am fost cel rău.) Dar, în orice caz, cu pieptul străpuns!

Cum poate un organism creativ să regăsească energia luptei inițiale, chiar și atunci când sistemul artistic devine mai tolerant și mai puțin combativ?

Marele suflu revoluționar al cinematografiei trece prin faze de agresivitate și atenuare, asemenea sistemului imunitar. În fazele active, reacția artistică era violentă, cu strigăte ascuțite care sfâșiau tradițiile și răni sângerânde care mobilizau energia creatoare. În timp, această reactivitate se dispersează, sistemul artistic devenind mai tolerant, mai puțin combativ - pierdem dinții luptătorilor. Cum spuneam mai devreme, această adaptare la media justă răscolește sângele și răstoarnă măruntaiele creative, indicând o slăbire a capacității de revoltă împotriva agenților conformismului.

În aceeași direcție, pieptul străpuns al artistului devine un simptom al acestei toleranțe excesive, unde sucombarea în fața mediocrității reprezintă diagnosticul final al unui organism creativ care și-a pierdut capacitatea de a respinge compromisurile.

Da. Există o teamă profundă în orice domeniu creativ de a ajunge la o stagnare, unde faptele confirmă o pierdere a impulsului inițial, acel suflu care naște luptători ai ideii promulgatoare de nou. În loc de inovatori, devenim călători care se complac în obiceiuri sigure, pierzând din intensitate și din sângele viu al începuturilor. Apar tot mai multe tradiții care înlocuiesc rădăcinile curajoase și sângerânde ale creației, iar strigătele ce odată sfâșiau limitele sunt înlocuite de conformism. Cu siguranță, această transformare ne erodează, lăsându-ne clasici, lipsiți de vigoare, aproape ca niște rentieri, împăcați cu liniștea și fără răni deschise.

Așa cum mediul industrial transformă inovația în rutină, media justă devine o forță care absoarbe extremitatea și își pierde marginea ascuțită. Creativitatea e afectată și, deși trupul rămâne, sufletul parcă este spânzurat, simțindu-se străpuns. Astfel, există riscul de a sucomba sub aceste presiuni, devenind tot mai mici, tot mai docili, ca și cum idealurile de altădată sunt înghițite de un curent al conformismului. Este o luptă interioară între a accepta această stare de echilibru mort și a rămâne fidel unei creații vii, chiar dacă prețul este să sucombăm în încercare.

În leadership, forța creativă se opune curentelor de compromis, înscriindu-se în dinamica unei lupte continue pentru autenticitate artistică. De fapt, leadershipul creativ își menține forța contestatară, opunându-se sistematic tendințelor de standardizare care diluează arta.

Tronați în chip de Isus pe Golgota cinematografiei? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să și-o pună toți acești artiști care s-au îndepărtat de viziunea lor originală, fiindcă orice compromis artistic înseamnă o trădare a spiritului revoluționar, prin faptul că diminuează autenticitatea creației. Spun asta pe fondul unei profunde îngrijorări pentru viitorul artei, întrucât mediocritatea începe să devină normă – fenomen adiacent unei pierderi generale a curajului creator.

* Notă: Ion Barna - Eisenstein, Editura Tineretului, 1966.