Vederea Vederilor

Atunci când priveşti ceva cu atenţie, realitatea acelei imagini se imprimă în tine.

Merg spre casă. Şi ce văd? O coajă de portocală aruncată parcă înadins la picioarele mele. Ştiu că este o coajă de portocală, fiindcă ştiu cum arată o portocală, de un orange aprins, chiar dacă este uşor acoperită cu zăpadă. Numai să ai ochi s-o observi la timp, căci enorm de multe ai de văzut în jur, enorm de mult adevăr ascuns în fragmente de realitate care, în mod bizar, pare să deschidă o altă lume înainte.

Şi ce este o coajă de portocală? Este o lume a viului tradusă într-o experienţă a culorii îndrăzneţe, şi totuşi delicate, dusă într-o zonă vintage – retro, exprimată printr-o siguranţă accentuată în privinţa simţului estetic.

O ridic de jos, o curăţ de zăpadă. Forma cojii de portocală, de forma unui cerc asemănat cu o parabolă sau cupolă, şi care dacă ar fi transpus în desen s-ar transformat într-un halou de lumină protector, calmant şi tonic, dezvăluind o anumită stare de reverie, ne invită în bogata lume imaginară a artiştilor. O anumită semnificaţie plasează coaja de portocală într-o sferă de relaţii noi între culoare şi percepţie, între emoţie şi aroma unui parfum nostalgic.

O asemenea apropiere de formă şi culoare, ar prezenta o curioasă analogie, în concepţie şi factură, în maniera în care Salvador Dali a redat scurgerea timpului, pe care şi eu o simt într-un fel sau altul, mai acut sau mai lent.

Coaja de portocală pare a fi acoperită de un mister, o realitate ascunsă şi inaccesibilă, redată automat într-o expunere logică făcută după cele mai fireşti reguli ale unei clipe de evadare din tabloul unei societăţi în schimbare, într-o zonă de tip "open plan" în care difuziunea şi puţinele accente de lumină se concentrează ici-colo asupra unor figuri geometrice specifice culturii tuarege. Vederea îndreptată spre ea afectează simultan atât spiritul, cât şi tehnica de a produce imagini pe o suprafaţă plană, de obicei hârtie, prin intermediul unor semne grafice care servesc pentru a distinge minimalismul în interiorul esenţialismului.

Leadership: Poţi să schimbi rezultatul impactului pe care îl ai asupra procesului de creaţie, printr-un efort al sinelui de a se manifesta ca un efect de “transparenţă” pe fundalul unei imagini statice?

Simplitatea voluntară este inima picturii, la fel cum este şi starea cojii de portocală atunci când o privesc printr-o fereastră manieristă, sau printr-un filtru existenţial care unifică totul într-o tonalitate mai caldă, declinată în nenumărate tonuri şi nuanţe de galben, oranj şi roz. Iar dacă aş privi-o printr-un ochean a cărui lentilă decupează fâşii de realitate şi, după ce le-aş mări, apropiindu-le pentru o clipă de alte aspecte ale mediului înconjurător, aş obţine o temă plină de sensibilitate şi lirism.

Dacă o privesc mai atent, aşa cum artistul îşi priveşte opera în curs de desăvârşire, îmbinând părţile unui întreg, aş putea să redau strălucirea potolită a unui tablou de sfârşit de iarnă în care s-ar distinge de la distanţă sclipirea a ceva auriu. Aici sarcina mea este de a reda un element din natură care, exprimat prin afecţiunea călduroasă a unei figuri plane, sau a unui corp tridimensional în racursi, să poată declanşa un “re-paint” direct sau indirect. Şi nu numai atât. Coaja de portocală trebuie să transmită multă emoţie, să poată să anime şi să schimbe complet înfăţişarea unui decor capabil să inducă o dispoziţie melancolică.

Dar oricât de abandonată ar fi în faţa noutăţilor clipei şi cotidianului atât de divers, coaja de portocală îmi redă, dincolo de retina ochilor unde mă regăsesc într-un punct temporal, o imagine identică probabil, dar nu identitară, a sinelui coeziv, elevat, înzestrat cu o oglindire empatică suficientă.

Leadership: Poţi să creşti vitalitatea unei imagini statice încât să dezvolţi o viziune mai realistă asupra tranziţiei de la certitudinile unui prezent uşor de înţeles - la nivelul de dezvoltare al unei experienţe de revelare a sinelui?

Da, aş putea să păstrez în minte mult timp ideea de a folosi o coajă de portocală pentru a-mi hrăni şi pentru a-mi exprima sinele autentic într-un soi de falsă taină, prin mijlocul unei algebre de imagini. Dar până ce coaja de portocală nu se conturează într-un desen simplu în care devin vizibile şi cele mai mici accente de admiraţie faţă de înălţimea expresiei, nu mă voi putea elibera de senzaţia vie de a fi legat de cineva sau ceva.

Însăşi sinele meu este o reflectare a atitudinii creatoare, nu doar o contemplare liberă asupra frumosului, de-a lungul unei priviri care alunecă din adâncul sufletului în direcţia unui efect de oglindire (în care planul reflectant este ales arbitrar).

Eu, care ştiu a preţui orice element al naturii, ca nimeni altcineva, eu care pot să ridic la rang de muză o coajă de portocală prin importanţa intrinsecă pe care o emană sinelui meu, în funcţie de interpretarea pe care o dau formei şi prezenţei ei într-un decor haşurat în creion, pot să apreciez tot ce mă înconjoară la adevărata sa valoare. De fapt, unitatea spirituală a unui lucru rezidă în felul cum artistul reuşeşte să îi redea acea vitalitate inepuizabilă pe care doar fiinţele umane o posedă, fără a fi obligat să apeleze la o “repovestire” prin aranjarea imaginilor din natură într-o ordine nefirească.

Accentul cade pe posibilitatea de a înţelege o imagine care devine dublă, pe de o parte simbol, pe de altă parte personificare. Coaja de portocală, ulterior colorată într-un spaţiu tridimensional şi privită ca obiect cu feţe plate, două la vedere şi două văzute prin transparenţă sau difuziune, aduce în atenţie meritul incontestabil al artistului de a-şi sonda Egoul printr-o metamorfoză: "devii rezultatul a ceea ce creezi".

Experienţa de dezvoltare a sinelui presupune de fapt o raportare a experienţei privirii la elaborarea unei imagini subiective a cărui conţinut este definit printr-o interogare: “Ce anume este unic şi se găseşte în toate?”

Vederea Vederilor reflectă capacitatea artistului de a-şi raporta Egoul la sensul atribuit unei imagini în al cărui prim plan se află un lucru aparent neînsemnat. Pe această cale, amintesc de Marcus Aurelius care îndemna fiecare om să-şi definească şi să descrie obiectul a cărui imagine îi apare la nivelul sufletului:

“Formulează întotdeauna definiţia şi o descriere a obiectului a cărui origine a operat asupra capacităţii tale reprezentative, aşa încât să-ţi dai seama ce este, în substanţa sa goală, în întregul sau sub toate aspectele sale, şi să-i indici, în sine însuşi, propriul său nume şi numele elementelor din care este alcătuit şi care urmează să se descompună.”