ro  fr  en  es  pt  ar  zh  hi  de  ru
ART 2.0 ART 3.0 ART 4.0 ART 5.0 ART 6.0 Pinterest

Viaţa unui bătrân pusă în slujba deşertăciunii

On Septembrie 30, 2012, in Leadership de Bază, by Neculai Fantanaru

Felul cum abordezi realitatea celorlalţi oameni, poate să îţi ridice sau să îţi dărâme lumea interioară.

O scenă din filmul “No Country for Old Men (2007)”. Anton Chigurh, asasinul cu sânge rece, se opreşte la o benzinărie, undeva în mijlocul pustiului. Era tipul de om care nu ţintea spre o anumită morală, dar credea într-o orânduire a tuturor lucrurilor de pe această lume; o forţă malefică, un rătăcitor care ameninţa să condamne pe toată lumea la damnare. Avea tendinţa să trateze lumea cu o autoritate pe care toţi o primeau destul de prost.

Politicos, bătrânul de la tejghea, în timp ce calcula preţul benzinei, încearcă să poarte o conversaţie cu Chigurh, străinul. O greşeală fatală. Asemenea unui personaj al lui Victor Hugo, niciun viitor deosebit nu părea să-l mai aştepte. Niciun mugure al ambiţiei nu se încumeta să mai înflorească în umbra sa. De bună voie şi-a săpat mormântul.

Chigurh scoase din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi şi o aruncă în sus, făcând-o să se învârtă în lucirea rece şi albăstruie a lămpii fluorescente de deasupra. O prinse şi-o trânti pe dosul antebraţului.

„Alege, zise el.”

Ca un om prins în angrenajul unei sorţi inexorabile, bătrânul răspunse neliniştit:

“N-am pus nimic în joc.”

“Ba da, ai pus. Ţi-ai pus în joc toată viaţa. Numai că nu-ţi dai seama.”

„N-are nici o logică ce spui, domnule.”

„Alege!”

Ce nerăbdătoare-i moartea! Bătrânul pus în faţa unui proces existenţial. O confruntare între refuz şi acceptare, între moarte şi viaţă, între ghinion şi noroc. O reacţie decisivă la climatul de insecuritate în care se trezise brusc. Ca şi cum toate forţele destinului s-ar fi unit împotriva sa. Credo in parem! *

Ce încurcătură de neînţeles, ca o reţea de cabluri încâlcite conectate la un generator propriu. I se cerea parcă să ducă de bună voie în spinare o imensă cruce, o luptă stabilită probabil de mult cu sine însuşi, deşertăciunea unei singure aruncări a zarului. Câtă minte îi trebuie unui om ca să-şi pună astfel viaţa în slujba deşertăciunii?

„Atunci, să fie cap.”

Leadership: Ţi-ai pus problema distincţiei între "Liberul arbitru" şi "Înfricoşătorul promontoriu al gândirii"?

Felul cum contribui la înţelegerea realităţii conturează acea buclă de responsabilitate care te înconjoară, te izolează şi te trage spre o stare de perfectă liniște sufletească prin detașarea de frământările lumii. Sau, invers, te trage spre o stare de înstrăinare de sine, respectiv de a nu te putea vedea pe tine însuţi aşa cum credeai că te ştii.

În momentul unei experienţe de viaţă diferite devii mai conştient de acel Eu care experimentează deplinătatea sensibilității, a slăbiciunii şi indeciziei, care înseamnă aspiraţia spiritului uman spre ceea ce este adevărat, bun şi frumos.Eu, care la rândul său, îţi pune în valoare calităţile, convingerile, structura psihică şi emoţională.

Sau, cum spunea cineva, tu eşti creatorul propriei tale realităţi prin gândurile pe care le pui laolaltă pentru a forma imaginea de ansamblu, pe care apoi, prin observare, o materializezi în plan fizic.

Liberul arbitru ne poate îndemna să credem că sfârşitul existenţei noastre ca fiinţe libere, dotate cu conştiinţă, va veni o dată cu trecerea anilor, o dată cu decizia de a ne separa de convingerile noastre în favoarea acceptării deciziilor altora mai autoritari, mai buni administratori ai campaniei de transformare a realităţii obiective. Prin tot ceea ce suntem şi facem în trecerea spre o etapă mai responsabilă a maturizării, prin raţiunea şi emoţiile noastre, devenim mai conştienţi de impactul nostru asupra a ceea ce ne înconjoară şi de ceea ce primim în schimb de la ceilalţi.

Liberul arbitru apare atunci când devenim conştienţi de gândurile noastre şi le ţinem sub control. El este responsabil de ceea ce creăm în realitatea noastră atunci când hotărâm alegerea acţiunii.

Victor Hugo a spus superb în tulburătorul studiu despre Shakespeare: "Orice om poartă în sine un Pathmos. El e liber să se ducă sau nu pe acest înfricoşător promontoriu al gândirii unde se zăresc tenebrele".

În acest caz, “înfricoşătorul promontoriu al gândirii unde se zăresc tenebrele” vizează tocmai îngrădirea liberului arbitru. Este ruptura dintre lumea noastră interioară şi exterioară, spre folosul altcuiva. Este neîncrederea care se naşte din propriile noastre convingeri, care ne îngrădeşte libertatea de alegere, ne limitează şi ne transformă în sclavii absoluţi ai unei realităţi străine şi prea invazive. Este rezultatul unei lupte prestabilite cu noi înşine. Deşertăciunea unei singure aruncări a zarului. O confruntare între refuz şi acceptare, între ghinion şi noroc.

Câtă minte ne trebuie ca să punem astfel viaţa în slujba deşertăciunii?

Leadership: Ţi se cere să porţi o vină care nu îţi aparţine?

Singuri ne prindem în propria noastră cursă, induşi în eroare de acea stare de a ne simţi înfrânţi, distruşi, pierduţi asemenea unui vultur orb în căutarea prăzii. Ca un fel de cedare de suflete, de mentalităţi, atitudini, la comanda unei autorităţi supreme. Consecinţa unei reacţii decisive la climatul de insecuritate în care ne trezim brusc. Ca şi cum toate forţele destinului s-ar fi unit împotriva noastră, ne îndepărtăm de la drumul bun în favoarea unui altceva, nedrept şi nesigur – o îndepărtare de la libertatea de a fi ceea ce suntem de fapt.

A ne conecta la realitatea oamenilor care nu tolerează prea bine ideea unei egalităţi, armonizându-ne cu ei la nivel psihic şi emoţional printr-o atitudine de om înfrânt, este ca şi cum cineva ne-ar cere să purtăm o vină care nu ne aparţine, şi să trăim cu ea pe veci. O vină care ne izolează automat, îngrădindu-ne toate drepturile şi libertăţile, impunându-ne alte legi, alte drepturi şi alte datorii.

Principala dificultate a omului supus îndoielii este de a ajunge la nişte concluzii mai sigure în ceea ce priveşte susţinerea solidarităţii faţă de o raţiune mai de puternică care ştie cum să se pună în valoare în raport cu însuşirile sale de referinţă şi să se folosească de ele în propriul său scop.

A urca pe acel promontoriu al conştiinţei pline de regrete şi vină înseamnă să te apropii de acea parte din tine care este încă rănită de agresorul numărul unu: acceptarea de a fi o fiinţă limitată.

Încercarea de a te apropia de un nivel de conştiinţă mai înalt este o călătorie fără sfârşit în căutarea adevărului interior, a virtuţilor cele mai înalte care fac din tine un supravieţuitor al fenomenului numit "liberul arbitru" sau un maestru al jocului mental.

Viaţa unui bătrân pusă în slujba deşertăciunii desemnează partea întunecată a realităţii care ne călăuzeşte de-a lungul transformărilor pe care le trăim. Un soi de replică la ceea ce se întâmplă atunci când acceptăm ca lumea exterioară să domine lumea noastră interioară, în matricea hazardului.

Dumnezeu ne-a creat cât mai puţin posibil, spunea cineva. Libertatea, această putere de a fi călăuză, această facultate a meritului, vrea ca omul să se refacă el însuşi... prin maximizarea capacităţii sale de a fi ceea ce este de fapt, sub umbrela liberului arbitru.

Felul cum abordezi realitatea celorlalţi oameni, poate să îţi ridice sau să îţi dărâme lumea interioară.

 

* Notă: Credo in parem! (cuvintele cu care începe simbolul credinţei)

 


Ultimele articole accesate de cititori:

  1. Alchimistul (II)
  2. Alchimistul (I)
  3. Tango to Evora
  4. Lily was here

Alatura-te Comunitatii Neculai Fantanaru
decoration
Despre | Site Map | Termeni si conditii | Parteneri | Feedback | RSS Feeds
© Neculai Fantanaru - Toate drepturile rezervate

Like Us On Facebook

Subscribe to us