Cartea care a scris omenirea

Tot ceea ce rezistă veacurilor nu supraviețuiește din întâmplare, ci pentru că poartă în sine o direcție pe care timpul însuși a fost obligat să o urmeze.

Mă întorceam dintr-o oază îndepărtată când am văzut, la umbra unui palmier, un om cu haine albe care ținea pe genunchi o carte veche, cu coperte roase de vânt și nisip. Nu citea din ea. O privea, pur și simplu, ca pe un obiect care nu mai avea nevoie să fie deschis pentru a-și exercita puterea. Eram tare curios să aflu ce carte era. Poate, din acest motiv, m-a poftit să mă așez lângă el, apoi mi-a vorbit, fără să-l fi întrebat ceva:

„Cartea aceasta – Biblia – a fost închinată educației unei civilizații întregi, dezvoltării gustului pentru frumusețea umană, pentru tot ce înseamnă bunătate și libertate. Și nu contează cine a scris-o, nici prin câte mâini a trecut înainte de forma ei finală. De fapt, cu cât o lucrare a trecut prin mai multe mâini fără să-și piardă direcția, cu atât mai sigur este că direcția nu venea de la mâini, ci prin ele.”

L-am ascultat. Spunea că tot ce triumfă astăzi în lume face parte din crezurile acelei cărți. Că ea poate fi judecată în fel și chip, lăudată sau contestată, dar un singur lucru rămâne sigur: dacă s-a întâmplat să reziste milenii, atunci trebuie să fie mai mult decât o simplă scriere omenească. Nimic de o asemenea amploare nu supraviețuiește prin accident. Căci nu rezistă timpului decât ceea ce este sfânt. Iar autorii ei, oricine ar fi fost, prevăzuseră această amploare și așezaseră în text o forță capabilă să traverseze veacurile.

Poți ajunge, prin recunoașterea punctului de început al fiecărei repetiții istorice, să întrevezi tiparul universal al creației dincolo de aparențele temporalității?

„Dacă nu ar fi existat Biblia”, a continuat bătrânul, „oamenii n-ar mai fi avut în ce să creadă, iar cuvintele «dreptate» și «Dumnezeu» nu ar mai fi fost în conștiința nimănui. Nu e de mirare că toate războaiele ultimelor două mii de ani s-au purtat, în fond, pentru o singură carte – una care a imprimat omenirii o singură direcție: spre schimbare. Da, mesajul ascuns al Bibliei este acesta: «Întoarce-te la ceea ce ai uitat că ești».“

Am tăcut, simțind că aerul din jurul nostru se îngreuna, ca înaintea unei revelații pe care nu o ceream, dar pe care nu o mai puteam evita.

Cu cât un element rezistă mai mult în timp, cu atât devine mai clar că el dictează cursul istoriei, în loc să fie dictat de aceasta. Piramidele din Egipt stau și astăzi în picioare, deși civilizația care le-a ridicat s-a stins demult. Fără îndoială, ele nu au rezistat pentru că erau mari, ci pentru că fuseseră construite după o ordine pe care constructorii o citeau în stele, în matematică, în proporțiile ascunse ale lumii. Iar cei care le-au judecat drept morminte ale unor regi vanitoși au trecut pe lângă adevăr. Puțini au început să întrevadă rostul lor real. Ele sunt o scriere în piatră, un mesaj lăsat de o conștiință care știa că trecutul, prezentul și viitorul sunt unul și același lucru. Astfel, datoria noastră nu este să le judecăm existența, care nu se stinge, ci să le găsim locul într-un puzzle care ne-ar putea oferi indicii despre adevărul acestei lumi.

Sensul profund al existenței tale depinde de capacitatea de a integra perspective aparent separate într-o singură interpretare atemporală, care facilitează reîntoarcerea conștientă la esența originară a lumii?

Cu cât un mesaj este repetat în mai multe forme de-a lungul veacurilor, cu atât mai limpede devine că este același mesaj, scris de aceeași mână, cu același sens, dar cu alte cuvinte și în locuri diferite. Apoi, bătrânul a închis ochii și a rostit ceea ce avea să mă urmărească multă vreme:

„Trecutul este prezentul scris în viitor. Nimic nu se schimbă, decât decorul. Iar aici este piesa lipsă din marele puzzle: dacă oamenii sunt aceiași dintotdeauna și se schimbă doar decorul la fiecare epocă, atunci care este rostul lumii?”

Răspunsul, mi-a spus, se află în orice carte, dacă mintea este fără cusur și știe să-l sesizeze. Chiar și în matematică, fiindcă, dacă determini punctul de început, poți găsi întreaga formă a infinitului.

Viața însăși, a adăugat el, este un exercițiu cu limite care conduc la determinări de forma zero la puterea zero – acel punct în care logica obișnuită se oprește și începe misterul. Este fixată o relație de ordine pe care nimeni nu o poate sparge: cel de aici este și cel de dincolo, cel de atunci este și cel de acum, și cel din viitor. O "aeterna recursio" – o reîntoarcere veșnică în care fiecare ființă reia, sub alt chip, aceeași căutare. Da, ceea ce am fost odată suntem acum, sub alte veșminte și alte nume ale aceleiași deveniri. Nu s-a schimbat decât forma prin care aceeași esență își continuă drumul spre infinit.

Poți descifra ce formă capătă adevărul originar atunci când simbolizarea și expresivitatea lui sacră apar constant sub înfățișări diferite?

Atunci mi-am dat seama că Biblia trebuia să supraviețuiască timpului, cu un singur motiv: ca omul să nu uite niciodată că Dumnezeu locuiește în el și că lumea se schimbă prin regăsirea Lui.

Apoi, chiar înainte ca bătrânul să-și ia rămas-bun, mi-a încredințat cea din urmă taină:

„Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu, iar acesta este sensul pentru care lumea a fost zidită.”

Asemenea unei hărți care își dezvăluie itinerarul abia atunci când drumețul ajunge la capătul drumului, Biblia își arată sensul ultim: Dumnezeu Își caută un egal pe Pământ. Și, dacă se va găsi unul, atunci lumea își va putea împlini rostul pentru care a fost creată.

Și astfel, scribul din deșert a scris în cartea sa de nisip:

„Am întâlnit un bătrân care păzea o carte ce a dat omenirii o singură direcție și am înțeles că trecutul, prezentul și viitorul sunt aceeași repetiție, scrisă de aceeași mână, dar cu alte cuvinte și în alte locuri. La urma urmelor, cel ce caută rostul lumii nu trebuie să cerceteze decorul care se schimbă, ci omul care rămâne mereu același, fiindcă ultima piesă din puzzle este aceasta: fiecare om trebuie să ajungă Dumnezeu, iar cel ce rezistă tuturor forțelor acestei lumi va fi recompensat prin însăși preamărirea sa în lume. Numai cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.”

Leadershipul se manifestă prin capacitatea de a citi în lucrurile care rezistă veacurilor direcția pe care întreaga omenire o urmează, fără să o vadă.

Cartea care a scris omenirea rămâne deschisă pe genunchii celor puțini care înțeleg că ea nu povestește trecutul, ci îl repetă veșnic sub forme noi. Iar scribul a înțeles, la umbra acelei stânci, că piramidele, cărțile sfinte și puținele lucruri care au supraviețuit timpului nu sunt rămășițe ale unei lumi apuse, ci indicii ale uneia care nu a încetat niciodată să se scrie pe sine. Tot ce supraviețuiește timpului este de la Dumnezeu; ce nu, se stinge în uitarea lumii.

Are sens. Cel care ajunge să înțeleagă că este și cel de atunci, și cel de acum, și cel ce va veni, descoperă că drumul spre mântuire nu este o linie către un capăt, ci un cerc care se închide în clipa în care omul devine ceea ce a fost chemat dintotdeauna să fie: chipul viu al lui Dumnezeu pe pământ.