Cel ce ştie să vadă îşi observă bine vederea

Ca să înţelegi semnificaţia unei imagini artistice trebuie să vezi în ea un univers în expansiune care îşi asumă profunzimile unui creator inegalabil.

În această dimineaţă am primit un tablou viu-colorat, cadou din partea unui pictor debutant. Plin de naturaleţe, reprezentând dinamismul timpului în lumina unui apus de soare superb, tabloul pare că vorbeşte de la sine cu acea delicateţe a stărilor ambigue, regăsite în intimitatea unor jurnale de călătorie. Ca să-l înţelegi trebuie să vezi înăuntrul lucrurilor, să-l vezi curat ca integritate artistică, cu un înţeles înclinat spre visare, spre meditaţie, să găseşti în el acea linişte sufletească care promite a deveni contagioasă. Să vezi în el starea unei fiinţe care s-a purificat într-atât, care şi-a dezvoltat într-atât capacitatea intelectuală şi puterea perceptivă, încât a reuşit să se ridice până la regiunile sublime ale spiritului care animă universul.

Aveam în faţa ochilor mei o etapă inevitabilă dintr-o psihoterapie reuşită, resimţită ca un efect al eliberării sufletului ce se manifestă în stare de veghe, un popas necesar dintr-o călătorie mai lungă, o imagine izvorâtă dintr-o vitalitate puternică şi nestăpânită, dintr-o viaţă în comuniune cu Dumnezeu. Tabloul reprezintă un univers în expansiune. Fireşte, l-am privit în lumina sufletului curat, cu ochii minţii liniştitoare, liberă de orice constrângere, care, în contact cu fragilitatea unei întâlniri real-imaginare devine cu mult mai preţios decât zece mii de ochi trupeşti, mai avântat de un rafinament plastic extrem.

La rândul său, tabloul mă privea din perspectiva unei călătorii din veac în veac, cu acea forţă subtilă care trece de la un suflet la altul, acordându-se prin extensie la un plan metafizic, la o realitate despre care nu se poate vorbi decât în şoaptă, ceva ce se află în relaţie cu un plan filozofic secundar. Îţi mulțumesc, scump tablou, fiindcă m-ai privit cu ochii sufletului, mângâindu-mi gândurile cu duioşia unui pelerin care îşi poartă în desagă opera de-o viaţă, fiindcă mi-ai redat forţa privirii de care are nevoie ochiul ca să vadă dincolo de limitele spaţiului şi timpului.

Leadership: Îţi dai seama ce simte faţă de tine o operă de artă care-ţi fură atenţia ochilor cu acea simplă trăire desfăşurată în absenţa creatorului ei?

Făcându-mă să conştientizez faptul de a avea ceea ce eu numesc viziune, opera artistului pare îndreptăţită să creadă că nu e departe momentul în care eu însumi voi face parte din lumea ei. Şi nu doar din lumea ei, a unei libertăţi nelimitate, ci şi din lumea unei conştiinţe care și-a dorit să creeze cât mai mult frumos un spaţiu în care să viseze, având ocazia de a călători prin intermediul artei în orice colţ al lumii. Încă mă întreb ce simte faţă de mine o operă de artă care-mi fura atenţia ochilor cu acea simplă trăire desfăşurată în absenţa creatorului ei.

Și, de ce nu? Ochiul nu este rodul unei acțiuni care amintește de contemplația artistică, fiind mai evident în procesul de conștientizare a obiectelor din jur, esențiale în relația artelor plastice cu natura, dar mai ales în relaţie cu o realitate care te absoarbe într-un vârtej amețitor din care nu mai există scăpare. Ci, ca un drog sintetic care modifică starea de spirit și percepția, vederea ochiului (nefiind mascată de banalitatea cotidiană) derivă mai ales din libera desfășurare a activității spirituale potrivit cercetării frumosului ca material universal de reprezentare a simbolurilor cerești.

Nu-i aşa că mă defineşte subtilitatea? Subtilitatea unei legături stranii între metaforă şi observaţia întemeiată pe exigenţele acuităţii spiritului artistic, legătură care invadează intimitatea unei poveşti mereu tinere, ce n-are capăt. Hotărât lucru, numai cu ochii pot pătrunde în intimitatea unei lumi despre care am doar o vagă idee, şi asta doar dacă vederea este axată pe dualitatea ideal-real, unde aparenţa unei viziuni nonfocalizate este completată de imaginaţie. Din acest motiv se poate deduce o cale simplă de examinare a vederii, deschizând spaţiul profunzimilor unei lumi ce îşi orânduieşte sensul în adâncul sufletului meu.

Leadership: Poţi să descrii o emoţie capabilă să genereze o imagine de fundal, tratând-o cu o superioritate pe care te străduiești să o ascunzi de văzul lumii?

Tabloul este totul în faţa ochilor mei. Vreau să spun că avansarea vederii nu reprezintă decât o recunoaștere firească a meritelor pe care le dobândesc ochii printr-o îmbogăţire a perspectivelor şi a înţelegerii faţă de partea vizibilă a realității, nu și față de partea adâncă a creațiilor pe care le reflectă realitatea tabloului. Iar în virtutea acestor merite, precum meritul aparenței de a nu fi întotdeauna adevăr, sau înfățișarea adevărului drept condiție a aparenței, ele revenind progresiv în centrul atenției, face ca artistul să pretindă în mod absolut existența iluziei pentru ca arta să-și extindă granițele și să-și schimbe stilul.

Tabloul înfăţişează idilic un peisaj de vară, cu un soare care nu apune, ci doar coboara la orizont. Şi în acest peisaj care mă absoarbe într-un soi de suspans nedeslușit, dincolo de extensia unui Triuleraos Agnal Zaitaznes, o extensie a unui prezent liber, detaşat de trecut, faţetele realităţii capătă noi dimensiuni și intensități.

Numaidecât, simt cum sunt privit de o viziune cuprinzătoare cu acea expresie de atenție a ochilor care se întorc spre interior înainte de ricoşa spre centrul unei înfloriri incredibile a experienţei vizuale. Însăşi ochii au focusul principal pe puterea mea de a îndura orice mesaj sufletesc, fiindcă tabloul pare că-mi vorbeşte pe seama cuvintelor lui Alexandru Vlahuţă ce îl caracterizau pe pictorul Nicolae Grigorescu:

"Dacă te-ai uitat bine la lucrurile lui, care, de ce le priveşti, de ce-s mai frumoase (semnul operei adevărate), dacă ţi-ai umplut sufletul de ele, târziu, când eşti în mijlocul naturii şi vezi aieve podoabele ei, atunci zici: "Parcă-i un Grigorescu". El a creat o lume tipică. A lui şi-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei. Şi secretul ei acesta e. Toate curg. Ea le opreşte cu privirea, alege lamura lor şi o toarnă în tipare eterne. Un adaos la opera vie şi pururea noua a lui Dumnezeu."

Una din particularităţile imortalizării omului prin artă este aceasta: să ştii să te opreşti cu privirea asupra unei imagini care, lăsându-te fără cuvinte, te face să simţi că trăieşti într-o lume care se roteşte în jurul tău, dar care se ascunde tot mai mult de ochii altora.

Cel ce ştie să vadă îşi observă bine vederea înainte să se integreze spiritual într-un tablou intitulat “Dincolo de căpătul lumii”, fiindcă a vedea înseamnă, în primul rând, a face distincţie între semnificaţia subiectivă si semnificaţia obiectivă.

Ca să înţelegi semnificaţia unei imagini artistice trebuie să vezi în ea un univers în expansiune care îşi asumă profunzimile unui creator inegalabil. Iar leadershipul este efectul de tip "pururea nou" pe care îl produce o creaţie extinsă spre un nou orizont.