De la validare exterioară la lider interior
Întregul căruia i se subordonează acțiunile tale are ca reper interpretarea subiectivă a propriei vieți.
Ani de zile, am alergat după validare exterioară, confundând aplauzele celorlalți cu propria mea împlinire. Fiecare reușită îmi aducea un gol nou, mai subtil și mai greu de numit, până când am ajuns să conduc echipe întregi fără să mă mai pot conduce pe mine însumi. În tăcerea serilor târzii, simțeam cum din viața mea lipsește ceva esențial, în ciuda tuturor realizărilor bifate.
Abia când am început să-mi pun întrebări cu adevărat incomode, am înțeles că ascensiunea socială nu înseamnă neapărat evoluție spirituală. Am realizat că leadershipul nu este o coroană pe care o porți cu mândrie, ci o probă de foc a caracterului. Pentru mine, a devenit cea mai dură confruntare cu propriile limite. Și, dacă e să mai spun ceva ce inima îmi cere nespus, atunci aș spune și aș repeta că niciodată nu voi fi mai puternic decât propria-mi vulnerabilitate, știind că aceasta este singura poartă către o cunoaștere autentică. Spun asta deoarece adevărata autoritate izvorăște din interior, dincolo de orice ierarhie sau recunoaștere exterioară.
Urmezi o anumită cale pentru a ajunge la natura ta, transformându-te într-un trecător care observă cealaltă față a lumii sale?
Steve Farber, fost vicepreședinte și „Oficial Mouthpiece” al companiei Tom Peters, a susținut că adevărata conducere constă în revenirea la o serie de principii simple care au fost trecute cu vederea în contextul concurenței acerbe din lumea afacerilor.
Iar eu aș adăuga, cu toată încrederea, că lecțiile de viață primite din confruntarea cu tine însuți reprezintă primul pas spre realizarea unei construcții durabile a unei lumi pe care nu o știi, dar o simți și o nădăjduiești. Iar lecția cea mai importantă, iată-o cum o exprim în acest moment: integritatea nu este o destinație, ci modul în care alegi să pășești pe cale. La urma urmelor, tot ceea ce clădim în exterior se va nărui dacă nu are la bază o fundație interioară asumată, fiindcă lumea pe care o conducem este doar oglinda fidelă a clarității noastre spirituale. Și asta contează mult, ținând cont de faptul că adevărata putere nu constă în a-i domina pe alții, ci în a nu te lăsa dominat de propriile tale umbre.
Un lider este asemenea unui trecător care observă cealaltă față a lumii sale, comparând-o cu lumea din jurul său. Leadershipul se apleacă, deci, cu egal interes asupra omului ca o sumă indivizibilă de caracteristici și valori pe care le poate deprinde de la el însuși, prin autoobservație, prin practicarea unui autocontrol al manifestărilor sale. Mai ales că ceea ce descoperi în tine se manifestă sub forma unei viziuni care modelează realitatea celorlalți. Se cere, deci, o anumită disciplină a spiritului pentru a rămâne autentic, încât schimbarea propriei perspective interioare să dirijeze cursul propriei tale lumi, dar și evoluția celor care te urmează.
Niciun rezultat nu poate depăși limitele impuse de propria ta apreciere asupra circumstanțelor care te înconjoară.
În leadership, unitatea evolutivă este "Omul", care, la rândul său, reprezintă forța concentrată a unei cunoașteri profunde, perfecte, cauzative, asumate existențial, potrivite progresului său. Întregul care ordonează acțiunile tale se raportează la modul subiectiv în care îți înțelegi circumstanțele vieții.
Cu siguranță ești ceea ce ești la capătul unei serii de evenimente, adică ești un rezultat în continuă devenire care își caută încă centrul de greutate. Asta înseamnă că identitatea ta nu este o stare fixă, ci un proces de rafinare a conștiinței. Iar leadershipul este mai degrabă ultimul punct al propriei tale ascensiuni, dar și cel mai mare obstacol. Căci, la acest nivel, nu te mai lupți cu lumea, ci cu propria imagine despre ea, fiind singurul loc unde victoria înseamnă, de fapt, o totală predare în fața adevărului.
Suporți consecințele alegerilor profunde care provoacă schimbări interioare de impact și te transformă într-un centru de integrare a părților întregului?
În urmă cu mai bine de trei secole, Francis Bacon sublinia că adevărul reiese mai ușor din erori decât din confuzii. Sunt de acord cu acest lucru. Căci o eroare a propriei tale perspective, descoperită la timp, se poate remedia prin resetarea propriului tău fel de a fi. Pe când o confuzie te poate duce într-o stare continuă de tensiune, de nedumerire totală, ca într-o transă hipnotică în care controlul conștient asupra faptelor tale este considerabil diminuat.
Toate progresele îi sunt deschise omului, în afară de unul singur, pe care, parcă, constant îl defavorizează sau îl agravează: tranziția de la simplu la complex. Adevărul despre cine ești și cine poți deveni iese la iveală atunci când te conectezi la propria ta natură, când te eliberezi din colivia incertitudinilor care îți învăluie perspectivele. Și, mai ales, dacă nu te pierzi într-o lume sfâșiată de contradicții. Mă refer aici la o evoluție pusă față în față cu revoluția responsabilizării individuale.
Nu uita asta: Întregul căruia i se subordonează toate acțiunile cu impact asupra rezultatelor căutărilor tale, frământărilor și visărilor are ca valoare de referință aprecierea subiectivă a circumstanțelor care formează conținutul vieții tale. Așadar, toate rezultatele frământărilor tale sunt determinate nu de fapte, ci de valoarea pe care o atribui subiectiv circumstanțelor vieții.
Adevărata putere nu constă în a-i domina pe alții, ci în a nu te lăsa dominat de propriile tale umbre.
De la validare exterioară la lider interior experimentează cel care își asumă eroarea ca pe un instrument de șlefuire, știind că doar prin recunoașterea limitelor poți depăși confuzia. Poate că este mai bine să greșești căutând un adevăr propriu decât să rătăcești confortabil într-o certitudine împrumutată, fiindcă eroarea este activă, în timp ce confuzia este paralizantă. Doar că această tranziție necesită curaj, dincolo de teama de eșec, pe motiv că leadershipul autentic nu se construiește pe infailibilitate, ci pe capacitatea de a te reseta continuu.
