Frumusețea nevăzută decât de ochiul care își contemplă taina

Ceea ce vezi depinde de perspectiva unei experiențe artistice complexe, formată prin prisma interacțiunii dintre sensibilitate și viziune.

Mi-a plăcut dintotdeauna marea. Atât de mult, dar atât de mult, încât mă reîntorc la ea ori de câte ori imaginea ei îmi călăuzește visul de a fi una cu arta, cu frumusețea naturii, cu peisajele spectaculoase. Numaidecât, o experiență fascinantă se poate împlini cu lucruri despre mine însumi, forme estetice pe care arta le aduce la viață, și pe care îmi place să le observ în jur. Adevărate poezii pentru suflet.

Știu asta prea bine fiindcă, în cele din urmă, singurul care poate răspunde la întrebările căutărilor mele interioare, culminante expediții în labirintului sufletului, sunt doar eu însumi, cu propriile viziuni exagerate sau subtile, înscrise pe un șevalet special, ajustabil la adâncimea mării, ca un complice tăcut în dansul valurilor active de la răsăritul până la apusul soarelui.

În simfonia monumentală a naturii, ca un partener silențios care dansează în ritmul viselor mele, acompaniindu-mi pașii pe calea artei, șevaletul acesta plin de viață se armonizează cu starea mea de spirit, păstrând amintiri solemne peste vise suprapuse cu întârzieri de câțiva ani peste creația naturii. Iar dacă continui să privesc valurile, în speranța că voi găsi un semn divin, un răspuns silențios capabil să-mi arate calea spre o paletă de culori neexploatate, poate că voi putea să adaug strălucire unei povești eterne, similară unei călătorii în timp și spațiu.

Creația ta poate să rezoneze ca un ecou cu vocea interioară pe care de multe ori o neglijezi, încât să pui în valoare fiecare element vizual care îți îmbogățește perspectiva artistică?

Într-unul din dialogurile cu natura, am primit din partea mării, pe care o contemplu cu nesaț ca pe-o pictură impresionistă, un fel de inspirație nemărginită transpusă într-un soi de declarație de adâncă prețuire:

- Și, mai presus de toate, îți modelezi cuvintele în funcție de apropierea ta față de mine, nu-i așa? Pe de o parte, mă iubești cu adevărat pentru sclipirea pe care o împrumut soarelui, destul de mult, ceea ce se reduce practic la un singur lucru, sunt o oglindă pe cerul nesfârșit. Și aici pot aduce ca argument toate felurile posibile de dovezi. Pe de altă parte, recunosc că ori de câte ori mă privești, cu nerăbdare să îmbrățișezi linia orizontului, cu acea intensitate stelară care depășește limita cunoașterii experimentale, simt că devin mai importantă, mai tânără, parte dintr-o realitate care se revarsă pe șevaletul întins al creației tale. Nu sunt doar o mare, ci destinul unei picturi care dă viață viziunii artistului.

Eu sunt marea, tu ești artistul viziunii mele.

Ceva îți spune să te avânți cât mai mult în adânca viață subacvatică a mării, pentru a scoate la iveală ceva din tine, ceva ce crezi că este natura ta cea mai bună, sinele tău superior, prea puțin cunoscutul Athlesalyni Sethasor. Din nou și din nou, ceva mă determină să-ți aud cuvintele, ca o șoaptă ce merge direct la suflet. Chiar simpla mărturisire că am însemnat ceva pentru tine m-a umplut de fericire așa mult încât cuvintele au devenit un soi de ecou magic, toate sunetele din jur sunând ca dublu, gata să traverseze generațiile de artiști care au îndrăznit să picteze cerul și marea în culori noi, mereu reinventând povestea noastră.

Nu doar atât. Să nu crezi că această mărturisire a fost simplă; nu a fost deloc simplă, fiindcă a traversat timpul și spațiul ca să se întoarcă în prezent, la tine, artist inegalabil. Cu toate că ar fi putut fi cea mai simplă declarație, frumusețea autentică constând în cuvintele în care am reușit să-ți îmbrac ideile, sunt fericită pentru că o asemenea stare, fiind totuși o inspirație, îmi dă puterea de a mă dărui total în momentul creației tale, nereținând-o și netrunchiind-o prin nimic. Aștept orice altceva în afară de a fi contrazisă, de a mi se pune la îndoială convingerile. Dar trebuie să repet, această mărturisire nu a fost simplă, fiind incontestabil rațională, demnă de un glas care vibrează de inspirație asupra șevaletului.

Cum poți să îți dezvălui sentimentele din perspectiva unei prezențe veșnice, în fața unui spațiu larg și cuprinzător care te stăpânește negreșit, și pe care tu trebuie să-l stăpânești?

Marea mea dragă, atât de multe îmi dezvălui tu, mereu și mereu. Atunci, când ai spus cuvintele acelea, ochii tăi s-au învăluit într-un mister che mette alla prova i confini tra fantasia e realtà, și fiind mai albaștri decât însăși întinderea ta, am putut să-mi contopesc în ei visurile și dorințele mele, să le las să se piardă în adâncurile tale misterioase, să-mi găsesc liniștea în întinderea lor nesfârșită. Cum să nu te cred? Cum să mă prefac că nu port în suflet sentimentul apropierii de o conștiință a eternității, o prezență veșnică care a înregistrat și păstrat intacte istoria și misterele timpului?

În această privință, simțind că fac parte dintr-un spațiu mult prea întins, inima resimțind adâncul misterios al eternității, vreau să aduc în discuție un fragment din cartea "Dervișul și moartea" de Mesa Selimovic:

"Le cunoșteam, erau învățăturile puțin schimbate ale filozofilor greci, tălmăcite în arabă de Ibn-Sina în operele sale. După aceste învățături, omul a ajuns treptat la ceea ce este azi, adaptându-se încet, supunându-și natura, devenind unica ființă înzestrată cu conștiință. Astfel, natura nu mai este o taină pentru el, nici întinderea din jurul lui o necunoscută, le-a cucerit și le domină, parcurgând drumul uriaș de la abisuri până la stele.

Spațiul, întinderea nelimitată, este temnița mea, un colț devorator al imaginației mele. Spun asta ascultând ecoul gândurilor mele necunoscute, picurând o neașteptată ardoare în inima mea, ca și cum marea ar fi fost un martor tăcut și înțelegător al acestor sentimente. Spațiul acesta mă stăpânește negreșit. Eu îl stăpânesc pe el numai atât cât ochiul îl poate cuprinde. Iar el mă obosește, mă sperie, mă cheamă, mă apropie de el sau mă alungă. Îmi închipuiesc că spațiul mă vede și de fapt lui nu-i pasă de mine, spune că-l pot cuceri, când de fapt nu fac decât să profit de nepăsarea lui."

Leadership are ca substrat memorabil următoarea convingere rațională: "Cu cât este mai bogat conținutul inimii tale, cu atât viziunea pe care o proiectezi în creația ta devine mai profundă și, totodată, larg cuprinzătoare."

Frumusețea ascunsă a unei lumi ascunse, este nevăzută decât de ochiul care își contemplă taina. Mă refer la faptul că marea văzută de artist, indiferent cât de adâncă și enigmatică este, pentru el reprezintă un spațiu sacru de explorare. Aceasta îi oferă oportunitatea de a se pierde în lumea sa interioară și de a contempla profunzimile ascunse ale existenței umane. Este ca o fereastră către tainele universului, unde fiecare undă și fiecare nuanță devin elemente ale unei povestiri vizuale care capturează esența creativității artistice.