Gânduri rar mărturisite în preajma artei

În artă trebuie să simți prezența indirectă a pictorului aflat în plin proces de creație, dar în același timp trebuie să te vezi în ipostaza de supraviețuitor al unei lumi părăsite.

Încercam să văd totul din perspectiva unei umbre abătute peste o parte din viața mea, specifică stării de solitudine a unui scriitor în raport cu actul creației, înainte de a urma drumul spre încununarea cu succes a unui mod inovator de a gândi. Înaintea tentativei de a reda o realitate străină de tot ce trăisem până atunci, încărcată cu misterul unei narațiuni pline de suspans, stătea însăși experiența unei arte ancorată în tumultul vieții.

Umbra simbolizează aspectele ascunse ale sinelui, referindu-se la acele părți ale personalității mele care au fost respinse de claritatea unei imagini artistice vizuale, material suport pentru poezia unui tablou pe care privitorul trebuia să-l judece după cauza unei inerții formale, nu după efectul de glorie al vreunui moment deosebit, emblematic și plin de încărcătură emoțională.

Niciodată nu mai fusesem absorbit de implicațiile unui clarobscur atât de straniu al ambiguității stării de spirit, în fața unui moment care părea să adune într-un singur loc multe dimensiuni și realități diferite. Orice încercare de a mă apropia de artă constituia o simplă experiență de dedublare, o căutare a altei ființe în propria memorie, neagră și înșelătoare, cu o acuitate ce risca să pună în circuitul lumii ficționale o nouă instanță: "Metafora Perfectă".

Teoria cunoașterii artistice se bazează în mod firesc pe lumină, întrucât majoritatea artelor sunt vizuale. Dar în acest caz ea părea a surprinde un colț din infernul unui imperiu resuscitat, un subiect de care se poate ocupa doar Proiectul SF al unui scriitor care utilizează cuvântul în sensul esenței unei entități fizice și morale care depășește granițele unei creații convenționale.

Acestui fenomen de asumare a unei ambianțe crepusculare am încercat să-i atribui o nuanță de mister, o intrigă complexă, suspans inteligent dozat, pentru ca arta mea să capete accente de thriller cu multe teme de gândit. Calea cea mai rapidă de a dezvolta o zonă cu potențial de a atrage privitorii era să mă surprind eu însumi într-un alb-negru desăvârșit care plasa tabloul închipuit într-un cadru mai larg de gândire și reflecție.

Poți să imprimi un nou sens imaginii vizuale ce valorifică sugestiile unei metafore structuratoare, astfel încât să-ți împodobești arta cu calitatea de a îndeplini exigențele impuse de emoții?

Arta te încarcă cu semnificație, dar și cu tensiune. Când totul se vede ca printr-un val de ceață, parcă înecându-ți toată existența într-un câmp de semnificație impregnat de introspecții aduse în zona unui fenomen sinistru, ești îndreptățit să te recunoști intrat în pielea unui artist care atribuie noi proprietăți lucrurilor ce nu depind de iluminarea exterioară, ci doar de un mod inovator de a le privi într-un context de izolare.

Cu siguranță, metafora perfectă care se potrivea micii mele incursiuni într-un sine poetic dedat introspecțiilor abisale putea fi exprimată precum: "durerea surdă și adâncă a unei minți rătăcite."

Imaginea vizuală creată aici trimite spre negativul unei vieți care acumulează cel mai mare mister: puritatea de a înfrunta realitatea, egoul, durerea, temerile, destinul, oricare ar fi el. Ea nu înfățișează chipul unui om neliniștit, ci acea zonă a emoțiilor din lăuntrul ființei sale printr-o îngroșare a tușei, prin predominanța culorilor reci și șterse (gri, albastru).

Una din exigențele impuse de emoțiile unei comparații puternice și revelatoare cu privire la ceea ce te definește ca artist este capacitatea de a vedea în modelul tău o latură diferită a firii tale și o latură diferită a aceleași suferințe care vă leagă.

Era destul de grea încercarea de a fi defini proiecția prezenței mele într-un fel de „locul de nicăieri” din utopia unor gânduri, vise sau amintiri trăite ca experiențe de acces la o nouă stare de conștiință de sine, una de tip "lunar". Dar nu imposibilă, fiindcă în artă contează mai mult planul expresiei sensibile desprinsă perceptiv din contextul experienței concrete, decât conjunctura dezvăluirii rolului unei personalități uitată de lume.

În cazul meu, cred că expresionismul abstract ar fi putut trece drept o inițiativă de a construi o zonă de tranziție spre un alt tărâm, descris cu sobrietatea istoricului erudit drept un demers de retrospectivă fotografică ce cuprinde existența nostalgiilor chemate să îmbrace imaginea unei realități absente din cotidian.

Arta axată pe aplicarea unei forme de captivitate a stărilor și a gândurilor opuse între care individul pendulează, marchează de fapt trecerea de la un efect dramatic, fără iluminare, la parcursul narativ cursiv ce permite cunoașterea unei noi ipostaze umane și a unei noi realități.

Poți să vezi lumea de dincolo de personajul care te reprezintă, prin manifestarea unei stări de conștiință care își asumă complet realitatea creată?

În episodul “Soft Light” din vestitul serial X-Files, personajul cheie (Chester Ray Banton) este tot timpul surprins într-o zonă slab luminată, într-un semi-întuneric care împreună cu neliniștea propriei conștiințe începe să-l apese tot mai greu. El este un om de știință care studiază materia neagră și interacțiunile acesteia, iar umbra lui a dezvoltat într-un fel capacitatea de a dezintegra oamenii care o întâlnesc.

Toate disparițiile misterioase ale oamenilor ce au intrat în bătaia umbrei sale s-au înregistrat după producerea unui incident din laboratorul său dotat cu un accelerator de particule activ, în care a rămas blocat, fiind expus unei cantități mari de particule subatomice.

O posibilitate de dezvinovățire încearcă să-și găsească un culcuș în mintea sa: “singura modalitate de a scăpa de umbra mea este să mă ascund în întuneric”. Aici nu avem de-a face cu lărgirea unui cadru de difuzare a informației artistice, ci cu adâncirea într-o lume cenușie, forma spontană a unui conținut sumbru de viață, de gânduri și de emoții, având ca efect acceptarea constrângerilor morale și adoptarea fantasticului drept unică justificare a faptelor cele mai grave.

Logica interioară a individului atins de porunca unui destin fisurat, tendința către îndepărtarea de ceilalți oameni, dictează întrepătrunderea crescândă a acțiunilor plăsmuite printr-un proces de sensibilizare a publicului spectator, pentru a surprinde subtilitățile unei lumi care nu trăiește în realitatea brută. Practic, totul se desfășoară în spiritul unui umanism care trebuie să caracterizeze oamenii cei mai puțin accesibili, îndreptățiți să beneficieze de o înțelegere specială și toleranță.

Episodul acesta m-a ajutat să văd lumea de dincolo de personajul ce mă reprezenta în viața reală, prin manifestarea unei stări de conștiință care-și asuma complet realitatea creată datorită unei frământări excesive și a unei confruntări cu latura întunecată a ceea ce mi se întâmpla în creier.

Arta trebuie judecată în primul rând după atașamentul față de personajul pe care îl redai în concordanță cu trăirile tale, încât să beneficiezi de o înțelegere deplină a impactului puternic resimțit de evoluția conștiinței sale.

Gândurile rar mărturisite în preajma artei fac trimitere spre mijloacele de expresie care pot schimba conținutul unei imagini mohorâte printr-o coloratură predominantă.

Când vine vorba despre artă trebuie să simți prezența indirectă a pictorului aflat în plin proces de creație, dar în același timp trebuie să te vezi în ipostaza de supraviețuitor al unei lumi părăsite, pe care nu o iubește nimeni. Acesta este paradoxul unei vieți duse pe două planuri paralele și în același timp motivul pentru care un artist sugerează o idee interesantă, dar nu-i dezvăluie în totalitate sensul primar.