Geneza unei opere vizionare

Sensibilitatea devine forță când e asumată ca limbaj al interiorității care se revelează printr-un proces de transfigurare.

În timp ce lucram la o serie de schițe în liniștea profundă a atelierului meu, am început să aud o șoaptă indistinctă, care nu venea din exterior, ci era o vibrație ce îmi traversa gândurile cu o claritate uluitoare. Nu știu ce era, poate doar o reacție la tensiunea acumulată între inspirație și efort, o iluzie datorată excesului de concentrare asupra unui sens care refuza să se arate? In orice caz, cuvintele nu se lăsau prinse în definiții umane, însă sensul lor era mai limpede decât lumina zilei, cerându-mi să devin un canal de transmisie pentru o lume neștiută. Din acea experiență copleșitoare s-a născut nevoia mea de a asculta înainte de a crea, transformând trandafirul în ecoul vizibil al acelei prezențe misterioase, o formă purtătoare de taine ce depășesc planul terestru.

După ani lungi de astfel de căutări și frământări interioare, am înțeles în sfârșit că misiunea mea nu este să inventez forme noi de expresie, noi forme de frumos, ci să revelez ceea ce a fost deja hotărât în planul astral. Am simțit o empatie cosmică între ființa mea și sensul ascuns al lucrurilor, realizând că trandafirul pe care îl conturez nu este un simplu obiect estetic, ci o asumare totală a propriului meu parcurs spiritual. Din acest punct, creația a devenit o responsabilitate sacră, iar eu mi-am acceptat pe deplin rolul de artist vizionar, înțelegând că fiecare linie trasată este, de fapt, împlinirea unui destin scris în stele.

Atributul unic al artei pe care o practici indică existența unei instanțe interioare, a unui Sine Absolut care leagă coerent o minte ascuțită de un suflet cu potențial divin?

Artistul își duce creația la nivel de artă prin conturarea unui trandafir ce prinde viață într-o altă lume, într-o dimensiune cu totul nouă, el fiind un vizionar al fanteziei, al tărâmurilor astrale și al artei sacre. Iar eu sunt un artist deosebit, autor al operei "Parole derivate dall'ascolto di un misterioso sussurro", pentru că tot ceea ce am realizat în viața pământească, și care a fost dinainte plănuit de o forță astrală, empatizează cu simbolul unei asumări a naturii sub specia "interioritatis".

La rândul lui, trandafirul simbolizează destinul omului iluminat, hotărât în lumea astrală încă dinainte de se naște, pentru a schimba ceva din rostul lumii pământene. Omul care are ceva de schimbat, să schimbe. Omul care nu are nimic de schimbat, să se schimbe, și să se schimbe în bine. Iar trandafirul, ascultați-mă bine când vă zic, este bucuros când cineva îi recunoaște originea, profunzimile, simbolurile, atrăgând cu desăvârșire ideea existenței unei instanțe interioare, a unui Sine Absolut, a unei vieți sufletești surprinsă în reproducerea unei picturi plein-air, în vraja unui alt timp, într-un ochi de zeu înconjurat de raze de lumină.

Poți transforma contrastul într-un instrument de revelație, fără a pierde intensitatea cu care opera se impune în orizontul percepției simbolice?

Și sunt bucuros când vorbesc despre trandafir ca despre chipul unui Uomo Dell'Universo, frumos, de mare sensibilitate, atât de sincer, înzestrat cu știința tuturor înfățișărilor naturii. Este, poate, aceeași bucurie cu care scriitoarea Mary Balogh își analizează personajele din perspectiva atașamentului față de libertatea creației artistice:

"Inspirația trebuia așezată mai presus de orice. Artistul învățase acest lucru în ultimii zece ani. Și acum se simțea inspirat. Vedea fiecare ființă așa cum era și cum trebuia să apară pe pânză, și nu putea să o picteze destul de repede, ca să nu piardă scânteia aceea din el care îi vedea toată frumusețea. Cum să captezi lumina, speranța și vulnerabilitatea pe pânză, fără să pierzi echilibrul delicat dintre ele și fără să cedezi ispitei de a picta doar aspectul de zi cu zi – în cazul ei, o ființă foarte drăguță."

Esența geniului rezidă în capacitatea de a transcende aparențele imediate, fixând pe suportul material o viziune atemporală care împletește fragilitatea existenței cu forța vitală a imaginației creatoare. Iar refuzul de a te limita la redarea banalului transformă actul de observație într-o cercetare metodică a calităților care fac fiecare fenomen să fie irepetabil.

Viziunea cu relevanță simbolică se afirmă nu prin evitarea contrastului, ci prin stăpânirea lucidă a fragilității care coabitează cu forța în orice act de creație autentică.

Geneza unei opere vizionare se naște dintr-un echilibru fragil, din tensiunea dintre vulnerabilitatea umană și rigoarea divină. Spun asta deoarece misiunea noastră este să fixăm lumina pe pânză înainte ca ochiul obișnuit să o transforme în simplă umbră a cotidianului. Dar se declanșează și dintr-o scânteie de curaj, din refuzul de a accepta banalul ca realitate ultimă. Căci, atunci când artistul încetează să mai fie un simplu observator, el devine canalul prin care eternitatea capătă un chip tangibil.