Iuramentum Bellatoris et Ardor Cordis

Asumă-ți angajamentul de a apăra viziunea și relevanța operei pe care o reprezinți, pentru a păstra forța mesajului tău atunci când lumea își schimbă reperele.

În miezul acelei după-amieze încinse, scribul a zărit ceva ce ochiul obișnuit ar fi trecut cu vederea: un foc viu, crescând din nimic, neatins de lemn, neatins de vânt. Părea că cerul însuși își răsturnase tăcerea în mijlocul deșertului. Iar pașii săi, ca niște ecouri neîntoarse ale destinului, l-au purtat către el. Pe măsură ce se apropia, flăcările s-au modelat singure sub forma unei figuri în centrul unei legende de poveste: un războinic, înveșmântat în veacuri, stând neclintit în fața unor umbre învelite de un secret străvechi. Era secretul cunoașterii, acel sigiliu invizibil ce ar fi putut salva lumea de la înrobirea țesută de cei ce cred că puterea le aparține.

Sau, poate, acest secret arzător, acest miez al revelației, era un nod al amenințărilor și al răspunsurilor nevăzute? Dintr-o dată, o piatră s-a prăbușit înainte să atingă pieptul războinicului, ca și când o mână nevăzută ar fi oprit-o. Apoi, un șarpe imens a apărut din nisip, ca un mesager al pământului, iar vântul însuși, orb și furios, îi izbea pe cei care se apropiau prea mult. Viziunea aceasta părea tot mai vie, dar în același timp nefirească, frigido quodam tremore per eam decurrente, videbatur . Imediat, scribul s-a întrebat: era întâmplare sau o ordine secretă a lumii? În liniștea aprinsă, atât de densă încât respirația se frângea, a simțit că fiecare clipă se leagă de o promisiune divină. În esență, pericolul nu este niciodată mai mare decât forța nevăzută care îți susține pașii.

Nu s-a așteptat nici la ce a urmat. O voce puternică și răsunătoare s-a născut din flăcări, nu ca un zgomot aspru, ci ca o amintire veche, țesută dintr-un legământ uitat: "Cel care apără adevărul este păzit de mâna Mea. Iar cine voiește răul tău, de nenorociri nu va scăpa și de sabie va muri."

Focul a rostit cuvintele ca și cum le-ar fi sculptat în sufletul scribului, potrivit propriului său jurământ. Era un sigillum veritatis , o pecete a destinului său, un semn privilegiat pe care Dumnezeu îl împrumută doar pentru o clipă celui care, fără niciun ocol, reușește să înfrunte adevărul în întreaga lui lumină și umbră.

Leadership: Cum îți interpretezi orizontul atunci când compoziția vizuală a lumii pare o scenă în care contrastul dintre lumină și umbră pulsează ca ecoul al unei singure ființe?

Dincolo de imagine, războinicul s-a transformat într-o pildă vie, pe care viziunea mistuitoare, și așa destul de tulburătoare, părea să o pecetluiască în eternitate. Dușmanii săi, răvășiți de soarte cumplite, nu mai păreau doar niște prigonitori, ci simboluri ale orbirii, ale rătăcirii, ale disperării care bântuie pe cei ce vor să împiedice răsăritul luminii în lume, prin ridicarea unei false umbre de adevăr. Dar toți își nesocoteau sfârșitul, la fel cum nesocoteau puterea scribului de a schimba lumea prin cuvinte arzătoare, provenite din izvoare nevăzute, dar investite cu forța de a răzbate în orice întuneric. Precum cuvintele din Cartea lui Iov: "Cel rău nu-și vede sfârșitul, iar drumul lui se frânge în umbră."

Era ca și cum acea scenă din flăcări, o viziune plină de freamăt divin, ar fi tradus în imagini vii ceea ce scriptura țese în cuvinte.

- Am înțeles că acest drum nu era doar al războinicului, ci al oricui poartă o lumină interzisă, își spunea scribul în sinea lui cu o tărie ascunsă sub tăcere. Mă întreb: oare câți au simțit călăuza invizibilă a unei mâini divine atunci când lumea le era potrivnică? Câți au simțit mânia unei forțe nevăzute coborând asupra lor, nimicitoare ca un fulger? În același timp, câți nu s-au lăsat înșelați în plasa aparențelor, pe care nici măcar întunericul nu i le poate ascunde unui scrib vigilent? În fond, credința nu este doar refugiu, ci scut împotriva celor ce vor să înghită lumina.

Deșertul devenise un amfiteatru mut. Nisipul ardea sub pașii săi, dar inima simțea altceva – o căldură vie, nu ca un incendiu, ci ca o ardere tăcută: Astherssum, un cuvânt rar pe care îl auzea în sine mai degrabă decât îl rostea. În el era forța nevăzută a hotărârii de a apăra cunoașterea, iar semnele divine veneau totdeauna în ajutorul lui, la tot pasul, uneori cu puțin înainte ca răul să își arate colții.

Leadership: Cât de departe poți experimenta vizual libertatea atunci când scutul tău este o credință transformată în expresie plastică a luminii?

În filmul "Lust for Life" (1956), Vincent van Gogh, sub cerul tumultuos al nopții, pictează "Noapte înstelată" ca un jurământ de a apăra lumina cunoașterii divine, chiar dacă întunericul minții sale amenință să-l copleșească. Fiecare tresărire de culoare este o rugăciune nerostită, o flacără mică ce dovedește că adevărul există, reflectând angajamentul său sacru față de esența creației. Deșertul câmpurilor din Saint-Rémy devine martorul tăcut al legământului său. Prin această creație, Van Gogh manifestă curajul neclintit de a proteja lumina, ghidat de o protecție divină.

Jurământul războinicului a devenit ecoul jurământului lui Van Gogh, traversând timpul și atingând inimile celor ce caută adevărul. Iar scribul a înțeles mai bine ca oricine că, dincolo de linia vizibilului, se ascunde sămânța eternului: că lumina unei lumi noi, lumina adevăratei științe creștine, nu poate fi îngropată, ci doar își așteaptă clipa potrivită pentru a renaște. Nu era vorba de o luptă pentru glorie, ci de un angajament sacru: să apere cunoașterea, acea rețea nevăzută care unește mințile din toate timpurile, încrezător că protecția divină îl va însoți ca o umbră în lumină, ca o culoare vie în țesătura nopții înstelate. Nu rareori simțea cum imaginea flăcării sacre se stinge, dar nu și mesajul : "Lumina nu piere, chiar dacă lumea se scufundă în întuneric, uitându-și începuturile."

Deșertul părea mai viu, mai plin, ca un martor tăcut al legământului. Poate că fiecare fir de nisip ascundea o poveste, poate că fiecare adiere păstra în ea o rugăciune nerostită, iar singura culoare ce putea înfrumuseța orizontul pustiu era cea oglindită de un pictor într-un tablou al sufletului. Credința este ca o flacără mică în mijlocul furtunii: nu arde pentru a se arăta, ci pentru a dovedi că există. Din acest motiv, scribul a știut că tot ceea ce scria și lăsa în urmă era menit să dăinuie, iar rostul lui era să păstreze vie lumina marii cunoașteri, chiar și atunci când lumea se scufunda în întuneric.

Credința adevărată se manifestă prin hotărârea de a proteja lumina, chiar și atunci când întunericul pare să înghită întreaga lume. Leadershipul este un act de slujire, nu o coroană de putere.

Iuramentum Bellatoris et Ardor Cordis rămâne pentru mine un legământ tăcut, fiindcă îmi amintește că loialitatea față de lumină e mai puternică decât teama de întuneric. Dar, așa cum scribul a învățat în acea după-amiază că adevărata victorie nu se câștigă cu arme, ci cu puterea de a rămâne drept în fața oricăror încercări, tot așa și eu am înțeles că cel ce poartă lumina nu merge niciodată singur, chiar dacă drumul său e străjuit de umbre. Și întotdeauna, cel ce apără credința prin slujirea marii cunoașteri va fi acela pentru care semnele vor veni neîntârziat, apărându-l de orice primejdie.

Mai rămân doar cuvintele lui Guglielmo din "Numele Trandafirului", atât de grăitoare pentru conștiința de scrib: "Cel care a vorbit despre Antichrist i-a deslușit semnele în corupția lumii și în stâlcirea înțelepciunii. Dar ne-a învățat că există un singur mod de a lua măsuri când va să vină: să studiem secretele naturii, să ne slujim de științe pentru a îmbunătăți speța umană. Putem să ne pregătim să luptăm împotriva Antichristului doar cercetând virtuțile tămăduitoare ale ierburilor, natura pietrelor și chiar proiectând mașini zburătoare."

Curând, știința va înlocui falsitatea, lăcomia și tirania celor care au ținut lumea în întuneric. Și asta pentru că un singur scrib, cu puterea pe care i-a dăruit-o credința, a mișcat rosturile nevăzute ale lumii în direcția luminii și a adevărului.