Marea Știință poartă o taină adâncă

„Ştiinţa a stabilit că nimic nu poate să dispară fără urmă. Natura nu cunoaşte nici o dispariţie ci numai transformări.”

Un prieten tocmai îmi spunea:

"Găsești pe toate drumurile intelectuali, oameni în sutană, elite și nenumărate speranțe. Unul mai răsărit ca celălalt. Dar cum vin, așa pleacă. Toţi. Nimeni nu știe de ei, nimeni nu-și amintește de ei, niciunul nu schimbă nimic peste timp, niciunul nu învinge rezistenţa tuturor formelor materiei (inclusiv moartea)."

Cu toate astea, un singur om (fiul unui dulgher) a rămas de neuitat de atâtea secole, şi încă mai trăieşte şi va trăi tot timpul în sufletul oamenilor drepţi. Cel ce a zis: "Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele vor rămâne."

Trecerea la viaţa veşnică se realizează nu atât printr-o continuă asceză şi dăruire de sine, ci printr-o declaraţie de renunţare la ceea ce este trecător sau fictiv. Da, este o metaforă la mijloc, iar această metaforă nu consacră neapărat o analogie între două fenomene, unul cunoscut şi altul necunoscut, ci are unele asemănări mai puţin vizibile cu un om obişnuit, fapt ce instituie tocmai această analogie.

Actuala viziune care determină imaginea pentru noua ta viaţă vine ca o continuare a celor anterioare, având ca temă cercetarea sinelui prin prisma unei aspiraţii seculare ce leagă trecutul de viitor?

Tot ascunse sunt şi sugestiile de mare rafinament, inspirate de proiecţiile unei conştiinţe bine determinate care facilitează consolidarea dialogului dintre "ceea ce trece" şi "ceea ce rămâne", astfel încât să pară plauzibilă trecerea de la "ce vreau să fac" la "ce sunt dator să fac".

Acestea sunt şi adevăratele considerente care trebuie luate în calcul pentru a atinge un alt nivel de leadership care explorează în sens pozitiv sentimentul unităţii spiritualităţii: Keraos Aenigami Epocsed , căutarea sinelui prin prisma amintirilor, a reperelor vizuale, a faptelor rămase în ciurul trecerii veacurilor.

O singură aspiraţie seculară a avut Mântuitorul, raportată la o viziune care are şi azi puterea de a schimba traiectoria lumii. Şi nu este vorba de dorinţa de a obține privilegii, aspirația de a primi recunoașteri și altele. Mai degrabă, obiectivul lui a fost acela de a se impune ca mijloc de a învinge moartea. Sublim, nu-i aşa? Şi cum învingi moartea? Prin cele trei mari direcţii ale ştiinţei: creaţie, descoperire şi inventică . Căci numai prin intermediul ştiinţei se pot explica miracolele Mântuitorului, şi de fapt, acele miracole fac trimitere spre sute de ani de încercări menite să schimbe cursul firesc al lucrurilor şi să accelereze evoluţia lumii.

Marea Știință poartă o taină adâncă, și nu oricine o poate dezlega. Reușesc să se facă remarcaţi şi să-şi menţină statutul de "Mântuitor", doar cei cu adevărat merituoși, care au știut să vadă foarte bine ceea ce este foarte greu de văzut. Tot secretul este să știi să vezi ceea ce nu se află la vedere. De altfel, aceasta este cerința de bază în câștigarea credinței. Deci, credința înseamnă în primul rând știință, facultatea de a vedea ceea ce este uneşte invizibilul de vizibil.

Poţi să-ţi creezi o viziune centrată pe dualitatea "trece-rămâne" transpusă într-o imagine care nu se anulează de la sine, ci continuă să reprezinte trăirea vieţii din perspectiva unei dependenţe de natură imaterială?

Şi ce la ce se referă Marea Ştiinţă? La instinctul generic care a făcut cu putinţă facerea originală. Este agentul generator de viziuni, idei, perspective, interpretări ale unui intelect care a trăit la o putere superioară nevoia conexiunii cu o forţă universală, constantă.

Mai rămâne de experimentat o viziune centrată pe unitate valorică şi pluralism real, incluzând mai multe tipuri de existenţă, pentru a împărtăşi fundamentele unui raţionament de genul celui proclamat de scriitorul Arthur Ford: "Tot ceea ce m-a învăţat ştiinţa şi mă mai învaţă încă, îmi întăreşte credinţa într-o continuitate dincolo de moarte a existenţei noastre spirituale.”

Îmi amintesc de finalul filmului, Quo Vadis (2001) când rabinul traversează timpul din vremea când încă romanii erau păgâni, şi ajunge în prezent pe aceleaşi cărări nemarcate, mai puțin cunoscute, rămase intacte de sute de ani.

Scena la care fac referire începe din trecutul Romei, de pe vremea lui Nero. La un moment dat rabinul se opreşte în mijlocul cărării, îngenunchează şi îşi întreabă tovarăşul de drum, uitându-se cu ochi înlăcrimaţi în zarea îndepărtată: "Vezi lumina aceea mergând în faţa noastră? Ea îmi transmite un mesaj. O să m ă reîntorc la Roma pentru a fi crucificat din nou..."

Apoi, imaginea se mută în zilele noastre, unde, printre mii de clădiri şi locuinţe noi, abia se zăreşte Colosseumul.

Cred că la începutul fiecărei generaţii se va întoarce Mântuitorul, dar sub alt chip, având ca unică menire crearea unei legături spirituale între oameni, sub îndrumarea ştiinţei care cercetează şi cea a respectului care acceptă şi creează. El va fi un apărător al ştiinţei, şi în acelaşi timp un mesager al credinţei.

Şi chiar aceasta este taina marii ştiinţe: să dai consistenţă trăirii tale peste nemărginirea timpului, pornind de la considerentul că tot ceea ce te înconjoară este o plămădire a materiei din care eşti făcut tu însuţi. Căci după cum bine spunea Arthur Ford: „Ştiinţa a stabilit că nimic nu poate să dispară fără urmă. Natura nu cunoaşte nici o dispariţie, ci numai transformări.”

Dacă vrei să te situezi în planul superior al leadershipului din zona spiritualităţii, trebuie să găseşti firului conducător care leagă trecutul de viitor, sau mai bine zis, încearcă să discerni firul conducător care există pe urmele fiecărei întâlniri cu tine însuţi din alt timp.

Taina Marii Știinţe vizează trecerea de la un stadiu al evoluţiei, la altul, fără ca omul să-şi piardă calitatea de a fi indivizibil şi unic. Ea se construieşte pe opera artistului, creatorul fiind luat ca un întreg autonom, într-o strânsă legătură cu locul unde îşi poate împlini menirea, unde îşi poate desăvârşi creaţia şi unde se va putea reîntoarce din nou, peste ani şi ani, peste toată frământarea veacurilor...

Simbolurile acestei traversări a timpului sunt în strânsă legătură cu dimensiunea spiritualităţii numai când este vorba de partea imaterială din noi, luând în considerare căutarea sinelui prin prisma amintirilor, a reperelor vizuale, a faptelor rămase în ciurul trecerii veacurilor.