Occultum Occultorum

Nu vastitatea îți aduce claritate, ci apropierea sinceră de ceea ce nu ai învățat încă să vezi.

Pășeam prin deșert cu manuscrisele legate strâns la piept, ca orice scrib rătăcitor, în căutare de umbră și sens profund. Zilele se succedau într-o ciclicitate monotonă, iar nopțile, adâncite în răcoare, păreau să ascundă secrete ancestrale scrise în constelații. Fiecare pas lăsa urme ce se ștergeau rapid, ca și cum nisipul refuza să păstreze amprenta trecerii mele, fiindcă adevărata călătorie nu se înscrie în materie, ci în memoria ascunsă a locului. Într-un fel, mi se părea că însăși călătoria, atât de lungă și plină de întrebări, devenise un pergament efemer pe care vântul îl rescria continuu, ignorând intențiile mele naraționale.

În a treia zi, când soarele părea mai degrabă uma moeda de fogo cunhada no céu sem limites , am ajuns la o mică oază părăsită de timp – și am realizat că totul era doar o iluzie a setei, imediat ce umbra singurului palmier m-a atins ca o mână rece. Aici, la granița dintre sete și răcoare, am descoperit o stâncă solitară, un fel de altar al deșertului, care nicidecum nu semăna cu nimic din ceea ce căutasem.

Nu era nimic spectaculos în aparență, doar o formațiune modestă de nisip solidificat, rotunjită de vânturi vechi, precum un manuscris șlefuit de mâinile multor cititori, dar pe care timpul nu reușise să-l șteargă complet. Apoi, m-am așezat în fața ei, pregătit să notez în jurnal tot ceea ce simțeam că nu pot rosti, încercând să transcriu însemnările călătoriei mele prin locus ubi omnia arena justa est . Limba tăcută a acestui deșert luminat părea să se întindă atât în exterior, cât și în interiorul ființei mele.

Leadership: Cât de des îți antrenezi ochii să vadă nu doar ce este, ci ce se poate revela prin apropierea de ceva care nu strigă după atenție?

Piatra reprezenta pentru alchimiști un soi de cheie a tainei materiei, iar pentru mine părea să fie o oglindă a propriului meu mister, o expresie a acelei forțe care așteaptă să fie atinsă cu sufletul deschis. Fascinat de această chemare neașteptată, am întins mâna și am atins suprafața granulată a stâncii, asemenea unui pictor care atinge pânza înainte de a începe să picteze un vis. În acea clipă de conexiune primordială, un singur fir de nisip s-a desprins, rămânând pe vârful degetului meu – și în acel moment infinitezimal, granula de praf cosmic a luat viață sub ochii mei uimiți. Era ca și cum universul îmi vorbea prin ea, în virtutea faptului că nimic nu este inert, ci doar așteaptă să fie descifrat.

Acest aspect simplu, dar extrem de profund, a fost ilustrat cel mai bine în romanul „Pendulul lui Foucault” semnat Umberto Eco. La un moment dat, eroul principal mărturisea:

„Dumnezeu a ascuns secretele universului nu în vastitatea cerului, ci în grăuntele de nisip pe care nimeni nu-l privește de două ori. Știind asta, m-am închis în casă timp de multe zile în șir, punându-mi în ordine toate fișierele, frază cu frază, ca să găsesc o explicație. Încet, încet, mi-am așternut pe hârtie povestirea, ca pe un testament, povestindu-mi-o mie însumi de două ori, ca și când eu aș fi fost singurul care a trăit-o cu adevărat. Apoi le-am spus tuturor că nu există secrete, că adevăratul secret era să lași celulele în voia înțelepciunii lor instinctive, decât să cauți secrete sub aparențe, fapt care ar fi redus lumea la un singur grăunte de nisip.”

Dintr-o dată, am perceput aceste cuvinte nu ca o metaforă poetică, ci ca o experiență nemijlocită, iradiind realitate și adevăr. Nu vastitatea mi-a adus claritate, ci apropierea sinceră de ceea ce nu învățasem să văd. De fapt, există forță spirituală în lucrurile ce par neînsemnate, pentru că nu încearcă să dovedească nimic, ci doar să fie. Și numai privirea care pătrunde adânc în detaliu devine unealta cea mai fidelă a descifrării misterelor universale.

Leadership: Când iluzia devine deziluzie, poți să susții cu luciditate procesul de receptare a unei imagini care estompează granițele dintre simțire și percepția vizuală?

Tot încercând să traduc în cuvinte senzația aceea de deja-vu pe care nu o puteam ignora – cum că un bob de nisip ar putea conține întregul – mi-am dat seama că nu era o halucinație indusă de căldură, nu era oboseala care-mi juca feste. Secretul era acolo, în fața mea, revelându-se în toată splendoarea sa microcosmică. Întregul deșert cu toate oazele sale ascunse, toate cărțile pe care le scrisesem vreodată și cele pe care nu apucasem încă să le aștern pe hârtie, toate limbile pe care le cunoșteam și cele pe care nu le învățasem încă – toate erau conținute, ca într-o hologramă perfectă, în acel minuscul bob de nisip. Era o manifestare a întregului în parte, o demonstrație vie a principiului că universul însuși poate fi oglindit într-un fragment aparent insignifiant al său.

„Phlomaierum Enneenus”. Iată secretul ascuns de atâta timp, dar presărat peste tot în cărțile de alchimie. Un singur bob de nisip conține întreaga lume, deoarece, plecând de la un singur punct, poți ajunge în oricare alt punct, dintr-o infinitate de puncte. Cu alte cuvinte, plecând de la un singur bob de nisip, poți reconstitui povestea unui împărat, sau a unui medic chirurg, sau a unei flori sacre aflate pe un alt continent, sau a unei pisici de mare care populează apele tropicale, sau a unui copil visător de pe o planetă încă neștiută. Și poți face asta printr-un tulburător coincidentia oppositorum , printr-o iluzie care mai apoi devine deziluzie, sau printr-un salt al imaginației care transcende timpul și spațiul.

Deci, ce poate fi mai revelator decât o privire care se oprește asupra a ceea ce toți ceilalți trec cu vederea?

Într-un moment de suspendare temporală, am realizat că Divinitatea nu era ceea ce așteptasem – nu o voce tunătoare venind din nori, nu un bătrân cu barbă contemplând creația sa de la distanță. Era mai degrabă o prezență subtilă care pulsa prin toate lucrurile, o conștiință imanentă ce părea să-mi transmită direct în suflet: „Privește, scribule. Ai scris despre mine toată viața, dar numai acum mă vezi cu adevărat.”

Adevăratul miez al leadershipului este o viziune care pornește dintr-un detaliu ignorat și devine revelație în orizontul unei cunoașteri care nu poate fi rostită, ci doar trăită la nivelul unei prezențe totale.

Occultum Occultorum desemnează esența care pulsează sub aparențe, de dincolo de privirea care se oprește la forme, a ochilor care văd fără a înțelege. De fapt, ceea ce este cel mai bine ascuns dintre toate tainele se află tot timpul la vedere, exact în fața ta, peste tot, într-o infinitate de locuri care conțin o infinitate de puncte.

Tot ce trebuie să faci este să reconstitui povestea universului ascuns în praful de pe vârful degetului meu, care scrie acum cuvintele uitate ale vântului din nisipul care s-a transformat în praf de stele. Și poate, într-o bună zi, vei auzi ecoul tăcerii din care s-a născut totul, înainte de a putea fi citit în litera Aleph din rădăcina unui alfabet uitat.