Ochii modelează percepția subiectivă

Vederea estetică știe să surprindă o succintă reprezentare de realitate și să transforme fiecare moment într-o operă de artă.

Sunt pe litoral. Privesc marea cum îşi aruncă valurile pe ţărm, tot aşa cum pictorul îşi aruncă imaginaţia pe pânză, încercând să surprindă frumuseţea şi puterea naturii, deci acord atenţie puterii și măreției naturii, precum și vulnerabilităţii și fragilităţii acesteia. Aici, vederea mea se dezvoltă în profunzime, prin captarea detaliilor esențiale sau dimpotrivă, se poate rezuma la o suprafață plană, cum ar fi un tablou ce exprimă doar aparențele, fapt ce-l pune pe artist în fața unui impas: el se detaşează de real prin generalizare excesivă.

Însăşi marea mă priveşte cu uimirea pictorului care transcede limitele imaginii. Şi mă priveşte cu ochii şi blânzi şi umezi, raportându-se la acţiunea culorilor asupra expresiei pe care o ia chipul meu atunci când sunt fericit, sau dimpotrivă, când ceva mă nelinişteşte. Fiindcă marea, oricum ar fi ea, calmă sau agitată, vede totul ca pe o provocare, o activitate de găsire a emoţiilor, un reality show dedicat poveștilor de viaţă, în timp ce un om obișnuit ia totul ca pe o binecuvântare, ori ca pe un blestem.

Sigur că, privind marea cu admiraţie, cu luare aminte, sunt liber să-mi exprim emoţiile într-o renaștere a picturii figurative și narative care îmbogăţeşte sufletul și deschide noi orizonturi. Pictura este arta de a aștepta, precum o tăcere subtilă în stare să aducă răspunsuri neașteptate, de a aştepta momentul potrivit pentru a îmbrăca şi accentua ideile despre acele emoții exprimate cu o profunzime inegalabilă. În acest caz ochii, aşteptând şi ei apariţia unui fenomen artistic, a unui realism mai pronunţat, ştiu să surprindă o pictură sublimă, un fenomen vizual sincronic, un spațiu care este imediat și pe deplin înțeles și apreciat ca un fel de merit, şi anume: meritul de a comunica acea trăire interioară pe care eu o imprim naturii şi lucrurilor din jur.

Leadership: Poţi să-ţi reprezinţi sinele într-o manieră figurativă, încât persoana la care te raportezi prin AlterEgo să treacă dincolo de limitele imaginii pe care o priveşti în realitate?

Alteori, lenevind la plajă, se face că visez, mintea mă invadează cu tot felul de amintiri din viitor, locuri, oameni şi situaţii pe care constat apoi că le-am trăit numai în vis. Şi asta e cam ciudat, fiindcă încerc să trăiesc cât mai intens ceva ce se pierde în momentul următor.

Cu siguranţă, sentimentele pe care le experimentez atunci când mă aflu pe litoral sunt reale, în timp ce sentimentele pe care le experimentez atunci când mă aflu în vis sunt imaginare. Aici cuvântul de ordine esenţialmente cald, debordant, vital, este “similitudine”, un factor cheie în atragerea reciprocă a două elemente tangibile sau intangibile, sugerând că există o legătură între diferitele experiențe și stările pe care le trăiesc pe litoral, chiar dacă ele sunt unice și ciudate în contextul lor.

În acest sprijin vine un fragment dintr-o operă a lui Paul Auster, în care personajul îşi pune viziunea la încercare ca să găsească o asemănare între două stări opuse care evocă cuvântul "gemeni":

Stilman stăruia și asupra paradoxului cuvântului "gemeni" care sugerează în același timp a "uni" și a "despărți" întrupând astfel două semnificații egale și opuse care la rândul lor întrupează o viziune a limbajului pe care Stilman o considera prezentă în toată opera lui Milton. În Paradisul Pierdut spre exemplu fiecare cuvânt cheie are două înțelesuri: unul înainte de izgonire și unul după. Pentru a-și demonstra argumentul Stilman extrăgea câteva asemenea cuvinte - sinistru, șerpuit delicios - și arăta că folosirea lor înainte de izgonire era neatinsă de conotații morale, în vreme ce utilizarea lor după izgonirea din rai era întunecată, ambiguă, pătrunsă de cunoașterea răului.

Leadership: Eşti în stare să te apropii cât mai mult de o reprezentare fidelă și nealterată a realității exterioare, încât să schimbi percepția subiectivă a celor care interacționează cu creaţia ta?

Emoțiile profunde sunt atât unificatoare, cât și despărțitoare, la fel ca și relația dintre "gemeni". Iar dacă m-aș simți dator să-mi întrerup în vis dorința de a face artă, să anulez centrul de forţă al minţii creative, atunci realitatea ar deveni un "Paradis Pierdut" din care aș refuza să mă desprind pentru că aici am găsit sursa inspirației și fărâma de eternitate care îmi alimentează sufletul.

În acest caz, pictura folosește culorile pentru a crea o atmosferă emoțională care ajută la transmiterea ideilor mele, dar mai mult decât atât, pictura devine o sugestie a metamorfozării sentimentelor pe care le experimentez într-un context de visare, în armonie cu subtilitățile emoționale, unde realitatea se împletește cu percepția subiectivă.

Percepția subiectivă se referă la modul unic în care fiecare individ interpretează și înțelege realitatea în funcție de propriile sale experiențe, cunoștințe, convingeri și stări emoționale. În contextul picturii și al artei în general, percepția subiectivă poate influența atât creația cât și interpretarea unei opere de artă. Ideea este că actul creativ poate avea puterea de a modifica sau influența modul în care văd lumea, ceea ce mă aduce mai aproape de o înțelegere "reală" sau "obiectivă" a acesteia.

De exemplu, un artist poate picta un peisaj într-un mod specific nu numai pentru că îl vede, ci și pentru că îl „simte” sau „crede”. În același mod, doi oameni diferiți pot vedea aceeași pictură și o pot interpreta în mod complet diferit în funcție de ceea ce simt. Alteori, în actul de a picta sau de a privi o pictură, liniile dintre "realitatea obiectivă" și "realitatea subiectivă" devin neclare, creând o experiență artistică profundă și personală.

Prin asemănare cu pictura, leadershipul acceptă ca abordare o sugestie a metamorfozării sentimentelor pe care le experimentezi în baza unei viziuni integrate în actul de creație, astfel încât experiența pe care o trăiești în realitate să fie una trăită în cadrul unei imagini ideale.

Ochii modelează percepția subiectivă într-un mod semnificativ, servind ca filtru între lumea exterioară și interpretarea internă a acesteia. Orice ochi, mai ales aceia care privesc o operă de artă, văd detaliile și culorile într-un mod ușor diferit, iar creierul, raţiunea fără de care nu se poate răzbi, combină aceste informații pentru a crea o imagine coerentă.

Cu toate acestea, ceea ce eu am văzut nu reprezintă doar o înregistrare obiectivă a lumii exterioare, o interpretare personală a realităţii, ci și o interpretare influențată de factori precum starea de bine, experiențele memorabile și chiar cadrele onirice în care m-am maturizat spiritual şi sufleteşte.