Ochii urmează întotdeauna chemarea vederii

Cu cât vezi mai departe, cu atât priveşti mai adânc în tine.

Arta este o reîntoarcere la natură, într-un mod autentic şi elegant, ca într-un fel de transă continuă în care simbolurile dansează în haosul lor prin intermediul unei imagini care îşi dezvăluie cu greu secretele, misterele. Chiar mai mult de atât, luând în considerare acel Casenuvis Excertyy Abbasitual , misterul și absolutul surprins într-o imagine de o uimitoare frumusețe, arta este o reîntoarcere la emoţie în comunicarea unui mesaj care surprinde mereu şi mereu: “Am parte de o reîntoarcere la esenţa a ceea ce sunt: jumătate om, jumătate spirit”.

Nimeni nu m-ar crede, dar mi-am recunoscut jumătatea artistică privind în largul Mării Negre, la început sau la sfârşit de zi, neştiind unde se termină cerul şi unde începe marea. De pildă, priveam totul cu măsura ochiului care nu-şi schimbă imaginea de pe retină, care nu se lasă învins de rutina unei dimineţi perfecte sau de condiţiile de luminozitate extrem de redusă, corespunzătoare unei nopţi fără lună pe cer. Şi, tot de atâtea ori, mă simţeam ca într-un film derulat invers, cum mă ajung din urmă trăiri pierdute…

Şi dacă mă voi întoarce aici, vară de vară, de fiecare dată când soarele îşi trimite razele arzătoare de pe bolta cerului, şi dacă niciodată nu îmi voi aminti de mine altfel decât absorbind tot farmecul romantismului în lumina unei viziuni fără limite, asta se datorează faptului că un orizont al necuprinderii este mereu activ aici, în contextul relaţionării om-natură. Iar în contextul dorinţei şi pasiunii, nimic nu este mai dătător de emoţii ca realismul viguros al imaginii care se revelează prin ea însăşi. Cei ce vor dori să descopere acest orizont în ei înşişi sunt bineveniţi alături de mine.

Leadership: Creaţia ta poate fi tratată ca un fel de meta-imagine – imagine a unei imagini, în aşa măsură încât aria ta vizuală să reconstituie permanenţa unei trăiri abordată la modul superior?

Privesc, colorez imagini, şi nu-mi ajunge. Nisipul este purtat la mare distanţă de ţărm într-un orizont al creaţiei în care observaţia directă şi procesarea intelectuală sunt concomitente şi inseparabile, ca un fel de împuternicire a văzului de a cuprinde nu doar un spaţiu cât mai larg, ci şi un timp al vieții vibrânde și trăite aventuros. Valurile întotdeauna îţi oferă privelişti măreţe care îţi încântă ochiul şi îţi poetizează simţurile, iar vântul şi valurile sunt întotdeauna de partea navigatorilor pricepuţi.

Pentru a cuantifica impactul relaţiei dintre mare şi nisip asupra influenţei pe care direcţia mea vizuală o are asupra artei de a activa emoţii, voi lua în considerare punctul de vedere al unui personaj din opera lui H.G.Wells:

"Prin cap îmi mişunau mii de gânduri nebuloase, fără noimă. Repetam iarăşi în minte experienţa. Cu creierii înfierbântaţi, visam că lucrurile din jurul meu se destramă, se pierd în ceaţă, se fac nevăzute, până când totul, chiar şi pământul de sub picioare, începe să se mistuie. Un singur gând îmi sălăşluia în creier: opera mea trebuie dusă până la capăt ! Eram încă stăpânit de ideea mea fixă. Şi trebuia s-o fac curând."

În acelaşi fel îmi reflectez trăirile şi îmi exprim recunoştinţa faţă de reprezentarea vizuală a celui mai special proiect din viața mea de până acum: să mă înscriu voit pe panta unei eterne reîntoarceri, în curba unei repetiţii niciodată la fel, în bucla unui prezent etern, mereu nou şi perpetuu acelaşi. Şi chiar dacă lucrurile din jurul meu se destramă, se pierd în ceaţă, se fac nevăzute, dorul (consecinţa memoriei afective) rămâne viu pentru totdeauna în mine. Rămâne treaz, mereu crescând.

Leadership: Luând ca model o veritabilă tema artistică, poţi să-ţi construieşti o imagine coerentă, stabilă şi consistentă, aşa cum apare ea cuprinsă între două infinituri?

Marea se întinde tot mai departe, şi mai departe, până se apropie de consistenţa unui nisip umed din apropierea unui ţărm îndepărtat şi de neatins. Mai presus de atât, luând ca model o veritabilă tema artistică, Un brandello in un universo sconfinato , eu însumi încep să fac parte din imaginea mării, aşa cum apare ea cuprinsă între două infinituri: “sublimul la superlativ” şi “o prelungire a emoţiilor dincolo de timp”.

Cred că în artă, finitul se poate reprezenta prin intermediul unei vederi îndepărtate de real, dar dispusă la timpul prezent, prin aceea că el nu apare altfel decât fiind el însuși plăsmuit într-un mediu transparent al libertăţii depline a spiritului, în dimensiunea sublimului artistic, acolo unde nimic nu este trecător, ci rămâne veșnic în amintire.

Şi atunci când se-ntâmplă asta, când totul pare fascinant ca într-un tablou de vis, mă confrunt un fel de intensitate a imaginii mele interioare, un fel de pre-ştiinţă intuitivă a unei mesagerii fără mesageri. Inima îmi zvâcneşte cu putere. Îmi spun că nu are niciun rost să aştept mai mult timp într-un loc care pare încremenit în timp. Aşa că încerc să uit de mine, de mare, de nisip, de valuri, de briza care îmi mângâie obrajii și mă răcoreşte.

Uşor, uşor, îmi îndrept privirea în altă parte, dar ochii îmi cer cu insistenţă, inima îmi ordonă fără a-și lăsa sentimentele să iasă la suprafață: “Nu te îndepărta de ceea ce simţi. Nu poţi fugi de tine însuţi, lăsând în urma amintirile ! ”

Leadershipul survine în cazul în care imaginea care te inspiră şi care te va face să spui „Doaaaamneee ce mişto”, te ajută să-ţi exprimi trăirile într-un mod creativ prin următorul raţionament: “cu cât vezi mai departe, cu atât priveşti mai adânc în tine.”

Ochii urmează întotdeauna chemarea vederii atunci când eşti în căutarea unei imagini a permanenţei, a unei stranii trăiri ale unei conştiinţe artistice. Şi cum mă văd eu? Mă văd cu ochii unui pictor care transformă tot ce vede într-un tablou de poveste. De fapt, fiecare zi petrecută pe litoralul Marii Negre devine o amintire imortalizată într-un alt tablou, cu o altă poveste.