Începe să consideri leadershipul ca pe o forţă morală, conturându-ţi sensul vieții ca o formă de emoţionalitate exaltată pentru ceva care să te reprezinte necontenit.
Într-adevăr, de un ceas încoace, nu mai avusese dinaintea ochilor decât o latură a nenorocirii sale şi iată că pe neaşteptate îi venise în minte o altă latură, nu mai puţin cumplită.
Faţă de soţie, el se purtase ca un judecător neînduplecat, o osândise chiar şi la moarte. Şi ea, cuprinsă de groază, strivită de remuşcări, prăbuşită sub ruşinea pe care el şi-o făcuse în numele virtuţii lui nepătate, ea, sărmana femeie slabă şi fără apărare împotriva unei puteri absolute şi supreme, ea poate chiar în clipa aceea se pregătea să moară !
Se scursese o oră de când o osândise. Fără îndoială că acum ea îşi retrăia în minte toate crimele, îi cerea iertare lui Dumnezeu - toţi criminalii îşi întorc faţa spre cer înainte de moarte - în timp ce scria o scrisoare ca să implore în genunchi iertarea virtuosului ei soţ, iertarea plătită cu moartea.
Villefort scoase încă un răcnet de durere şi de furie. Vai - gemu el rostogolindu-se pe mătasea trăsurii - femeia asta n-a devenit criminală decât fiindcă a trăit lângă mine. De crimă eu sunt infectat, eu, eu ! Dar ea a căpătat crima aşa cum capeţi tifosul, cum capeţi holeră, cum capeţi ciuma ! Iar eu, o pedepsesc ! Eu am îndrăznit să-i spun: "Pocăieşte-te şi mori ! " Eu ! Nu ! Nu ! Ea va trăi ! Mă va urma, o să fugim amândoi, o să părăsim Franţa, o să mergem tot înainte, cât ne va putea îndura pământul.
Îi vorbeam despre eşafod ! Dumnezeule bun, cum de-am îndrăznit să folosesc cuvântul ăsta ! Doar şi pe mine mă aşteaptă tot eşafodul ! O să fugim ! Dar, am să-i mărturisesc totul. Da, îi voi spune în fiecare zi, umilindu-mă, ca şi eu am săvârşit o crimă... Vai ! Unirea tigrului şi a şarpelui ! Soţie veşnică de un soţ ca mine ! ... Trebuie să trăiască, trebuie ca ticăloşia mea s-o facă să pălească pe a ei ! *
Leadership: Îți arăţi preocuparea exclusivă pentru fenomenul „remuşcării prin delegaţie”, exprimându-ţi recunoştinţa faţă de sfârşitul neînduplecat al propriului ciclu evolutiv care se autoîntreţine cu mărturia de neclintit a faptelor care îşi merită răsplată?
Punctul de pornire în realizarea construcţiei unei personalităţi care schimbă lumea, poate fi investigată și interpretată în orice tip de știință experimentală prin integrarea dinamicii și proceselor psihice ale omului într-un context de formare și de responsabilitate. Orice asemenea personalitate are la bază o motivaţie puternică: de a trăi și gândi pozitiv.
Iar punctul de oprire al omului, care poate avea ca morală efectul negativ dintr-o acţiune slujită și manifestată în exces, sau dintr-o omisiune care într-un moment a creat o ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului propriu de formare, trebuie considerat ca fiind un „tu însuţi” mai puţin finisat.
Un „tu însuți' care se asociază unui conţinut slab de pozitivitate. Un „tu însuţi” părtaş acelei stări de conștiință trezitoare, în care se activează solventul „vină”, activând o formă de paralizie etică, acel sentiment de tristă resemnare în faţa unei realităţi nedorite. Vinovăţia înseamnă îndurare, înseamnă conştiinţă şubredă, înseamnă să fugi de tine însuţi în încercarea de a-ţi găsi o altă realitate în care să te adăposteşti, ştiind că oricând te poţi rătăci într-o altă zonă numită "mărturisire fără înconjur."
Experienţa de a fi judecător şi inculpat aparţine omului care îşi consumă existenţa prin mărturisiri cotinue legate de faptele sale, demonstrând că nu este interesat de cunoaşterea adevărurilor lumii, ci numai de raportul ei cu el însuşi.
Sfârşitul inadmisibil este întotdeauna urmarea lui „este vina mea”, cu o doză mare de resentiment la nivel individual. Ceea ce omul tinde să cunoască despre întreaga lume este direcţionat către centrul lumii lui interioară, aşa cum se află în raport cu fenomenele sufleteşti, cu produsul conştiinţei sale. Deci, raportul lui faţă de posibilul pe care îl poate suporta în legătură cu faptele sale, este rezultatul atingerii unui punct în care cugetarea trebuie să fie însoţită de echilibru pentru a se îndrepta către înţelepciune. Altfel, omul este constrâns să nu se mai recunoască el însuşi, redeşteptând dureri adânci care îl vor mişca până la lacrimi, şi îndepărtându-se tot mai mult de evlavie.
Omul care nu-și conturează sensul vieții ca o trăire complexă de ataşament, ca o formă de emoţionalitate exaltată pentru ceva care să-l reprezinte necontenit, va avea întotdeauna accente de resemnare după războaiele pierdute cu el însuși. Întotdeauna omul învins de propriile slăbiciuni va demara încă din tinerețe acţiuni care, în exces şi pe parcursul timpului vor fi incriminate în producerea unor evenimente neaşteptate. El este predispus la schimbări ce pot fi adesea dramatice.
Leadershipul se conturează ca forță mentală atunci când schimbările permanente și mizeria din jur te constrânge să te simți slab şi blocat într-o deplângere nostalgică a pierderii autocontrolului epistemic, emoţional și moral, și cu toate astea alegi să crezi în ceva bun, în măreţie şi în frumuseţea vieţii.
Leadershipul este tendinţa de a te înscrie în filonul de sens existenţial al omului care îşi modelează propria sa existenţă, adică senzaţiile şi stările sufleteşti, după felul cum se amplasează în punctul central al evenimentelor: ca victimă a hazardului sau ca un instrument al hazardului.
Pocăieşte-te şi mori ! este semnalul de alarmă că te afli pe ultimul drum: al însingurării, al deşertăciunii şi al pierzaniei. Dovada pocăinţei este validă atunci când ești nevoit să mergi tot înainte, cât te poate îndura pământul ca să scapi de o vină ce trebuie pedepsită neîntârziat de către legile lumii.
Dovada propriei tale mărginiri și puţinătăţi este justificată atunci când nu ai dinaintea ochilor decât o latură a nenorocirii tale și când, mereu, pe neaşteptate îţi vine în minte o altă latură, nu mai puţin cumplită. Și ești constrâns să încalci principiile egalităţii.
* Notă: Alexandre Dumas - Contele de Monte Cristo , Editura Tineretului, 1957.