Priveşte-mă fără să-mi uiţi privirea
Legătura fundamentală între imagine şi percepţie este subiectivitatea cu care îşi iau avânt amintirile în adâncul tău.
Gândurile mele se îndreaptă mereu spre mare şi spre nisipul litoralului, două variante ale aceleiaşi reprezentări de memorie. Asta dezvăluie cu mai mare acurateţe forţa unui suflet de artist care prin picturile sale îşi povestește universul în culori, pictând chipul soarelui în maniera în care marea, în glasul ei melodios, sărută nisipul şi apoi se retrage în timpul refluxului. Surprinzător, uscatul ia forma unor cărări de-a lungul cărora îmi port cu drag aducerile-aminte, izbucniri de tandreţe, puseuri de febră a nostalgiei, relaţional cu ideea de spaţiu perspectival care posedă proprietăţi intrinsec sensibile.
Aşadar, există două aspecte ale aceleiaşi realităţi destinată parcă să respecte şi să fie acordată numai la o suprafaţă de culoare care posedă în ea însăşi o semnificaţie spaţială, Rhyvalhystus (timp al încremenirii universale), ducând la formarea personalităţii mele de artist. Şi nu un oarecare artist, ci unul capabil să transforme amintirea în nişte teme emoţionale, vizuale.
De fapt, în multe din amintirile mele la Marea Neagră, de-a lungul cărora am analizat urmele mărunte pe care le-am lăsat (și care dezvăluie, chiar şi acum, alte adevăruri surprinzătoare), se află neîntrecuta senzaţie a celei mai pure lumini şi a unei imense depărtări: lumina unei viziuni personal umanizate şi măsura distanţei parcurse de la vedere la viziune.
Leadership: Poţi să reînvii o realitate prin readucerea în prezent a trecutului, în faţa unei oglinzi convexe care reflectă imaginea ideală a unei vieţi nesfârşite?
Da. Între mine şi mare se ascunde un secret: nu putem exista fără să încorporăm, viceversa, sensurile unei opere de artă care se lasă descoperită doar după capriciile memoriei dublate de o imagine a realităţii imaginare, provenită dintr-un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă. Într-un fel sau altul, este vorba despre existenţa unui timp subiectiv, reînviat prin memorie involuntară, şi reprezentat într-o oglindă convexă care reflectă imaginea ideală a unei vieţi nesfârşite.
Oare sunt doar capriciile unei fantezii invenţioase care scormoneşte cu mâinile pline realul, eclipsând orice atracţie din jur? Sau, poate că mă pasionează în special marea din imaginea unei lumi idilice, rare, izolate, în care vreau să mă pierd fără ţintă, fără plan, fără urmă, ca într-un labirint al oglinzilor convexe care, în mod înşelător, conduce mereu în acelaşi loc.
În aşa fel trebuie să mă modelez pe tendinţele mării de a încânta ochiul privitorului, încât esenţa dinamicii viului să rămână intactă prin raportare la artă, sau mai exact la reprezentarea picturală a frumuseţii unui dialog între privire şi îmbrăţişare. Privirea faţă în faţă cu mine însumi, cu tot ce atrage după ea, şi îmbrăţişarea unei iluzii hoinare în care ar fi trăit sinele meu anterior.
Leadership: Imaginea care îţi lărgeşte orizontul poate să justifice existenţa unui timp subiectiv, reînviat prin memoria involuntară şi ridicat la rangul unei confesiuni care reflectă fragilitatea afectivă?
Intrând în acest spaţiu al imaginii care orientează privirea spre descoperirea artisticului, apreciat ca fundament al conservării mării în lucrarea memoriei, am reuşit să mă integrez într-o carte scrisă de Paul Auster, care vorbea despre criticul şi filozoful literar rus, Mikhail Bakhtin:
"În timpul invaziei nemţilor în Rusia, în cel de-al doilea război mondial, Bakhtin a fumat singurul exemplar din manuscrisul cu opera sa, un studiu vast al literaturii germane (care avea dimensiunile unei cărţi şi la care lucrase ani întregi). Una câte una, el a smuls fiecare pagină din manuscris şi a folosit hârtia ca să-şi răsucească ţigările, fumând, zi după zi, câte puţin din carte până când n-a mai rămas nimic. Aceste poveşti sunt adevărate. Sunt totodată şi parabole, poate, dar au semnificaţia pe care o au pentru că sunt adevărate."
În opera mea artistică, în care imaginile se contopesc într-un ecou al vremurilor cu vise dintr-un loc al deconectării de la stres, am demonstrat o înclinaţie specială înspre acest gen de atitudine de viaţă.
Mai ales în memoriile mele, atât de variate și colorate, se regăseşte următoarea relatare: tot ceea ce văd cu ochi de amintire este, zi de zi, o pagină smulsă dintr-o viaţă trăită fără regrete, rămasă neclintită în faţa unei imagini de vis care, misterioasă și indescifrabilă, transformată într-o poezie a timpului, schițează o călătorie fascinantă de auto-descoperire. Şi chiar dacă din memoriile mele se vor risipi toate paginile, una câte una, azvârlite într-o uitare enigmatică, nemeritată, fără capăt, un singur lucru va rămâne totuşi cu rădăcini în inimi: parfumul de Briza Mării.
Leadership: Impactul pe care îl are asupra ta imaginea totalităţii prezenturilor tale de-a lungul vieții, te pune în ipostaza unui Creator aflat în proximitatea unei viziuni pe cât de revelatoare, pe atât de profundă?
Parfumul aspru al ficţiunii se simte în felul cum imortalizez un momentul sublim de emoţie, atunci când apa mării se retrage în larg, lăsând vizibilă o fâşie îngustă de pământ pe care ochii mei o consideră mijlocul de veşnicie într-o realitate virtuală simulată, un "no men's land" în care se întâlnesc şi se înfruntă un număr mare de mituri, legende şi simboluri. Şi, încă un lucru asupra căruia sunt de acord, un fenomen universal tradus printr-un Achthas Syncorthesys (simbolul elanului spre spiritualizare), este acea deplină sinceritate a pictorului şi puternica originalitate cu care el surprinde detaliile, fără a se pierde în ele.
Exact ca într-un fel de labirint vizual în care personajul se pierde fără urmă de a fi găsit, dar devine o fiinţă eternă prin faptul că amintirea lui este imortalizată într-o capodoperă de artă care se dezvăluie în contrastul puternic dintre imagine, realitate şi simbol. Prin urmare, arta își dezvăluie adevărata valoare la malul mării, prin monologurile minţii de artist care, bântuindu-l ore şi ore, aduce la viață acele emoții atât de copleşitoare, intense, și face lumină asupra a ceea ce înseamnă să trăiești din amintiri transpuse în imagini.
Ce-i drept, în amintire nu poţi să trăieşti într-o totală necunoaștere, într-o uitare esențialmente desăvârșită, ci doar să te vezi, să te descoperi pe tine însuţi, să te miri tu însuţi de intensitatea reacţiilor tale faţă în faţă cu realitatea, fără să te prefaci a fi altcineva.
Iar marea creează o dublă într-o fotografie: mă clonează în tot mai multe ipostaze, dintre care cea mai veridică este de Creator al Microcosmosului. Într-adevăr, o singură fotografie poate trezi o infinitate de emoții într-o buclă a timpului trecut reînviat prin rememorare. Emoţii vărsate şi depozitate perfect într-o capsulă a timpului, ca un cufăr plin cu o comoară ascunsă care înseninează viaţa monotonă…
Un artist trebuie să ia în considerare unitatea dintre imagine şi mediul prin care este transmisă imaginea, dintr-o raţiune logică: nicio imagine nu poate exista fără un mediu de abstractizare a realităţii, nici măcar imaginile mentale care folosesc fluxul amintirilor drept mediu de dezvoltare a conştiinţei de sine.
Priveşte-mă fără să-mi uiţi privirea de fiecare dată când încerci să pătrunzi o realitate care îţi reflectă starea de spirit, acordată la o împlinire spirituală care transcede spaţiul şi timpul şi cu care îţi înnobilezi viaţa, numită “rememorare întineritoare”.
