Priveşte-mi ochii în oglindă ca să îmi cuprinzi imensitatea vederii

Nu poţi cunoaşte lucrurile “întrând în ele”, ci numai felul în care acestea îţi apar ca percepţie a deosebirii dintre tine şi mediul în care îţi oglindeşti trăirile.

Eram înconjurat de o ceaţă cumplită. Un blur amăgitor trecea prin mine cu puterea unui duh care te privează de Dumnezeu dacă nu ştii să invoci energia Arhanghelilor, s-o aduni în interiorul tău şi s-o vizualizezi cum se extinde adânc în inima Universului. Un pendul invizibil care mi s-a arătat de două ori în acelaşi vis, caracterizat de trecerea timpului printr-un delir incoerent şi mişcări dezordonate, mi-a spus multe despre ceea ce am uitat de mult şi, făgăduindu-mi infinitul, mi-a lăsat răspunderea de a decide unde doresc să mă situez la nivelul unui model de simulare a realităţii într-o lume a fanteziei şi imaginaţiei.

Pierzându-mă printre alte umbre, sporite de alte senzaţii de ireal, fără să atrag atenţia asupra mea şi fără să recurg la măsuri drastice pentru a rămâne ascuns într-o iluzie deşartă, mi se părea totuşi că sunt supravegheat de un urmăritor a cărui vizibilitate rămânea în afara oricărei priviri. Senzaţia era aceea că cineva, bine ascuns în viaţa mea, a agăţat pendulul invizibil în multe locuri unde timpul n-a funcţionat niciodată, şi că acolo, în mijlocul unei tăceri adânci, în vârtejul unei intrigi prea complicate, singurul lucru care putea capta atenţia era încercarea de inversare a privirii mele mistice dinspre obscuritate spre seninul de dincolo de mine.

Totul se petrecea într-un spațiu nedefinit, al sufletului pus la grea încercare de o voinţă abstractă, de o prezenţă situată în afara înţelegerii mele, care voia parcă să-mi sugereze să mă retrag într-o buclă a autoînchiderilor în mine însumi, din imposibilitatea existenței unui infinit real. Era singurul gând pe care mi-l puteam permite, acela că purtam în mine "începutul şi sfârşitul" unui cerc mişcător unde ambiţiile celui exilat recent erau puse în balanţă cu oboseala celui aflat în exil de multă vreme, precum personajul dintr-un roman scris de Louisa Lim.

Leadership: Poţi să creezi o imagine care să-ţi arate în background ce simţi faţă de tine însuţi, prin însăşi esenţa raţiunii de a reflecta un spaţiu figurativ într-un permanent joc al dedublării?

Şi nu degeaba fiecare pas pe care voiam să-l fac înainte devenea tot mai anevoios, fiindcă invoca amintiri neclare despre un moment care ar fi putut fi trecut, dar era viitor. O perdea fină de stropi care se dispersa cu greu în atmosferă îmi înceţoşa înţelegerea asupra lui Dumnezeu şi îmi bloca umblarea cu El, în timp ce o altă perdea de vânt împingea lumina în unduiri simetrice şi ameţitoare. Aşadar, eram la mijloc, între două perdele discrete, într-un timp al tainelor fără de seamăn, şi eram însoţit peste tot de un pendul invizibil care oscila sub acţiunea unor forţe externe.

Simţeam faţă de mine un soi de remuşcare, fiindcă aş fi putut să mă oglindesc în altcineva, și să ne potenţăm reciproc, cu toate acestea am acceptat să rămân singur, cu reflexia mea.

Atunci am înţeles că visul din câte fac parte, graniţa subţire dintre ruptură şi deschidere, este o Sivoyectha Unhedins, o recreare simbolică a realităţii, nu o copie pasivă, fotografică, ci o aventură totală şi tainică, o proiecţie a curiozităţilor nepotolite şi a dorinţelor nemărturisite. În tot acest cadru incert, unde visul concurează realul, eram doar un fragment al unei oglinzi cu iluminare de fundal în care refuzam să mă uit, o formă intermediară de universalitate limitată şi analogică. Curios este că în profunzimea înceţoşată a acestui cadru ireal, modificat, restrâns, încovoiat, nu vizibilul era oglindit, ci acea parte a sufletului meu care tânjește să fie un spirit liber.

Leadership: Reuşeşti să transmiți o emoţie prin imagine, acolo unde are sens paralelismul dintre experimentarea unei viziuni artistice şi extinderea unui orizont remanent dincolo de tine?

Până la urmă, este ceva bun în toate astea, nu? Chiar dacă nu pot şti cu certitudine cine voi fi mâine, dacă voi fi numai reflexia unei oglinzi care oferă o imagine diferită a realităţii, sau dacă voi fi doar reproducerea unui tablou plin de viaţă, cu o scenă din 1001 de nopţi, un singur lucru rămâne cert: am învăţat să trăiesc înăuntrul unei enigme care acoperă cu văluri dense memoria mea dintr-un timp al fabulosului, explicativ într-un permanent joc al dedublării. În vis, fiecare zi este diferită, şi în fiecare zi mă nasc din nou, fără să-mi recunosc experienţele anterioare.

Aşadar, eram prins într-un vis plin de oglinzi aşezate asimetric printre tablouri cu picturi necunoscute. Nu le voi număra. Nu. Azi nu. În orice caz le-am memorat pe toate, apoi am închis ochii şi-am rămas aşezat acolo unde aerul devenea tot mai dens, mai plumburiu, mai ceţos, părând că fiecare metru din acest spaţiu era străbătut de o undă invizibilă de melancolie, complet imprevizibilă, propagată ca un ecou interminabil în neantul eternităţii. Deci, nu mi-am pierdut simţul finalităţii, având corespondentul primordial în lumea spirituală, ci doar am avut ideea genială de a nu mă limita la nivelul lucrurilor fizice, la zona imediatului şi a tangibilului.

Leadership: Poţi să parcurgi în sens invers drumul propriu-zis al analizei obiectelor, aşa cum ele se înfăţişează simţurilor, criteriul principal de abordare a realităţii fiind de la “parte” la “întreg”?

Imaginaţia poate merge şi mai departe. Dacă am devenit un vis, ca o simultaneitate de stări sub acelaşi cer, fie printr-un eveniment extrinsec ochiului, fie printr-o cromatică plăcută ochiului, fără culori stridente, asta se datorează faptului că am continuat să fiu o imagine dintr-o oglindă concavă care apare diferită de forma ei reală, putând fi imortalizată doar de un artist capabil să măsoare prezentul dintr-un unghi al viziunii care derulează, înainte şi înapoi, căutări ale sinelui în labirintul artelor vizuale.

Dintr-o dată culoarea s-a manifestat prin influenţa ei asociativă. S-a făcut lumină pretutindeni, o lumină imensă părea să iradieze din fiecare lucru pe care îmi aluneca privirea. Oglinda devenise cadrul unui tablou mişcător, din care se detașează, figurile, detaliile. Iar ea avea acea calitatea misterioasă a oglinzii din romanul lui Michel Foucault:

“Oglinda nu arată nimic din ceea ce reprezintă tabloul propriu-zis. Privirea ei imobilă se îndreaptă, dincoace de tablou, în această regiune în mod necesar invizibilă pe care o formează faţa ei exterioară, spre personajele aşezate aici. În loc să se întoarcă spre obiectele vizibile, această oglindă traversează întreg câmpul reprezentării, neglijând ceea ce ar putea capta acolo, şi restituie vizibilitatea a ceea ce rămâne în afara oricărei priviri. Dar această invizibilitate pe care ea o înfrânge nu este una a ascunsului: oglinda nu ocoleşte vreun obstacol, nu schimbă vreo perspectivă, ci se adresează invizibilului rezultat în acelaşi timp din structura tabloului şi din existenţa sa ca pictură. În oglindă se reflectă ceea ce toate personajele tabloului sunt pe cale să fixeze, cu privirea aţintită înainte; este deci ceea ce am putea vedea dacă pânza s-ar prelungi în faţă, coborând puţin, astfel încât să cuprindă şi personajele care îi servesc drept model pictorului.”

Sensul profund al leadershipului poate fi captat într-o singură imagine: în care Creatorul este şi propria lui Creaţie. Astfel, tot ceea am cuprins într-un tablou, real şi ireal în acelaşi timp, este de fapt reflexia relaţiei dintre anumite entităţi fizice şi o stare de spirit, destul de rebelă, care nu poate fi îngrădită de restricțiile fizice.

Priveşte-mi ochii în oglindă, ca să îmi cuprinzi imensitatea vederii. Şi astfel, vei avea deschidere directă spre calea de acces pentru forţele creaţiei care presupun: rearanjarea unor lucruri deja existente, dar şi un grad de singurătate, de retragere, de izolare într-o realitate virtuală.

A parcurge în sens invers drumul propriu-zis al analizei obiectelor, aşa cum se înfăţişează simţurilor, înseamnă să-ţi focalizezi atenţia asupra a ceea ce lipseşte din “imagine” şi să-ţi dai seama ce anume contează cu adevărat să adaugi, ca să înlocuieşti iluziile cu realitatea.

În pictură, extinderea unui orizont remanent dincolo de tine presupune apartenenţa ta la o realitate care a trecut dincolo de imediatul perceptiv, spre un nivel de conştiinţă care este influenţat de dualitatea: bidimensional şi tridimensional.