Privirea îți oferă o cale, dar numai spiritul îți poate arăta direcția

Locul de unde privești îți oferă o perspectivă nouă, numai dacă transformi acel loc îndepărtat într-un simbol al măreției tale neînfrânte.

În momentele în care simți că ești testat până la limitele tale, tocmai atunci afli cât de departe poți merge, iar muntele devine simbolul acelei chemări interioare care te provoacă să crești dincolo de ceea ce credeai posibil. Sora mea, Oana Fântânaru, știe cel mai bine acest lucru, atunci când experimentează libertatea alergării, cu orice prilej de afirmare a puterii sale interioare. Fiecare detaliu al cursei, de la topografia terenului până la bătăile inimii sale, devine o piesă într-un puzzle al conexiunii universale, al sinergiei dintre om și natură, a cărui imagine finală revelează adevărata natură a existenței sale.

Creația implică un dialog constant între efortul fizic și înțelegerea spirituală. La ultima cursă, semimaratonul de 22 km la „Curtea Domnească”, Oana a alergat o bună bucată de drum înaintea multor alergători, ajungând aproape de vârful muntelui singură, într-un spațiu al reconectării cu sine, un spațiu al unei libertăți altundeva imposibile. Demnitatea nu ține de locul în care te afli, ci de spiritul cu care îl însuflețești. Ceva din ea părea să-i atragă atenția constant: „Deschide-ți sufletul către chemarea tainică a muntelui, înțelegând că fiecare pas pe cărările sale devine o revelație a sinelui.”

În acest context, creația nu este doar actul de a face din alergare o artă, un "Atinursum Insumaton", un mod unic de exprimare prin mișcare, prin grația și constanța prin care ritmul susținut dezvăluie armonia interioară, ci este forma în care mintea și corpul se unesc pentru a exprima un mesaj despre unitatea cu natura. Iar dacă ar fi să dau o formă artistică parcursului Oanei, așa cum ar face-o un artist atunci când pictează un ideal, aș spune că dincolo de pânza oboselii, se conturează o eleganță neobservată, fiindcă orice mișcare exprimă o unitate cu natura.

Leadership: Poate fi interpretată revelația ta interioară ca o „fereastră spre măreție”, considerând că privirea ta devine un instrument de percepție artistică a unei realități secunde?

Tăcerea Oanei era mai elocventă decât orice cuvânt ar fi putut rosti, dar gândurile îi spuneau, o asaltau cu un singur mesaj profund, neașteptat, înălțat spre sublimul adevăr interior, de care doar inima părea să fie conștientă:

„Aveam ceva pe suflet, ceva mă măcina profund, ca și când muntele mă chema să-i deslușesc tainele, fiecare pas pe potecile sale devenind un dialog tăcut între efortul trupului meu și respirația sufletului naturii. Acolo, departe de ceilalți concurenți, într-o izolare aproape sacră, alergarea mea nu mai era doar un act fizic, ci o călătorie spre interior, un balans subtil între grație și determinare. La fiecare cotitură, la fiecare piatră ocolită, parcă auzeam chemarea muntelui, o chemare veche și tainică, ce-mi șoptea să-mi deschid inima, să las gândurile să curgă libere, asemenea unui râu care șerpuiește printre stânci. În acele momente, nu mai eram doar o alergătoare, ci simțeam că am devenit parte dintr-un peisaj vibrant și viu, o extensie a naturii, în timp ce trupul și sufletul se armonizau într-o singură respirație, într-o singură revelație.”

Toată această fărâmă de suflet exprimată cu atâta claritate în cuvinte, prin glasul unei artiste a cărei grație se manifestă în câmpul alergării, numaidecât face trimitere spre un fragment din „Portretul împăratului”, descris de talentatul scriitor Wilhelm Hauff:

"Fiule, replică generalul, cum poți să fii mare într-un compartiment al cunoașterii mai mare decât orice alt om al secolului, fără să fii un om mare? Nu o mașinărie, nu trupul te face să fii mare, ci spiritul. Acele forme învechite ale Europei, gândite de bărbați deștepți cu mii de ani în urmă, s-au prăbușit, fiindcă erau forme golite de spirit. Ochii care nu sunt luminați de spiritul viu observă doar suprafața lucrurilor, iar privirea devine o fereastră spre măreție numai atunci când o folosești pentru a vedea dincolo de forme."

Leadership: Poate natura să devină un decor unic, în care corpul tău se integrează perfect, generând o compoziție figurativă ce îmbină grația cu forța interioară?

Gândurile Oanei s-au mai îndreptat către ea o dată în acele momentos de triunfo , atunci când vârful muntelui i-a revelat ceea ce inima știa deja, cu aceeași claritate a unui artist care, ajungând în fața pânzei albe, vede deja opera finalizată:

„Ajungând în vârful muntelui, simțeam cum totul în jurul meu se dilată, lăsându-mi gândurile să se risipească în vastitatea orizontului. Priveliștea nu era doar un peisaj, ci o oglindire a propriei mele călătorii, un simbol tăcut al măreției interioare pe care o descopeream cu fiecare pas. Vârful acesta nu era o destinație, ci o confirmare a faptului că am depășit limitele impuse de îndoieli și slăbiciuni. În acel moment am înțeles că nu mă aflu acolo doar pentru a privi în jos, ci pentru a transforma înălțimea în propria mea putere, o manifestare a spiritului neînfrânt care refuză să fie doborât."

Timpul final este rezultatul unui complex proces de sincronizare între efortul fizic și motivația interioară, în care fiecare mișcare este o reacție la provocările mentale ale cursei. Iar pentru că timpul final este și o expresie a puterii Oanei de a se reinventa, într-o izolare aparentă, atunci manifestarea spiritului ei devine o forță transformatoare, un soi de revelație în mișcare. Prin urmare, adevărata claritate a vederii nu este fizică, ci o rezultantă a viziunii tale interioare neînfrânte.

Manifestarea unei determinări continue armonizează pulsul fizic cu ritmul sufletesc, transformând izolarea în revelații mobile ale spiritului neîngenuncheat de provocările exterioare. În acest sens, leadershipul devine un act de echilibru între viziune, determinare și abilitatea de a te propulsa neîncetat către înălțimi mari.

Privirea îți oferă o cale, dar doar spiritul îți poate arăta direcția atunci când ești la răscruce de drumuri, în ideea că fiecare alegere definește cine devii, corelat cu evoluția constantă a sinelui. Numai într-o izolare aparentă poți să descoperi adevărata esență a vieții, găsindu-ți libertatea supremă prin tăcerea gândurilor, ca o afirmare a spiritului tău neînfrânt în fața provocărilor.