Procesul vizual reprezintă oglinda artistului

Arta trebuie să renunțe la efemeritate pentru a oferi aspirații eternizate.

Marea își deschide infinitul în fața mea, printr-un soi de calm care face ca arta să capete profunzime într-un tablou care mă captivează și, în același timp, îmi amplifică senzația că navighez prin adâncurile liniștite ale unei inimi contemplative. Însă ceea ce cheamă ființa mea la propria ei lume artistică, văzută ca lume a sensurilor profunde, cu deschidere spre spațiile interioare ale emoționalului, mentalului și ale sufletului, în care funcționează realitatea duală a contrastelor dintre aparență și esență, este acea pasiune inextingibilă pentru creație care mă face să nu pot încheia o zi până nu am văzut apusul într-o perspectivă în care timpul pare să se oprească.

Pictorul, supus intenției de a reconstitui ce vede, privește lucrurile ca o luptă a reflexelor, unele contra celorlalte, capabile să fragmenteze forma în așa măsură încât, în ciuda efectului de lumină și umbră, ele să pară simboluri vizuale. Deschise influențelor exterioare, lucrurile se pot modifica în spațiu fără să se anuleze reciproc, participând astfel la jocul colorat al atmosferei în care se află. Și, din profunzimea peisajului, continuat la nesfârșit în lumină, într-o balansare perfectă de nuanțe, lucrurile nu trebuie să creeze iluzia distanței, ci să pară absorbite într-o singură compoziție. Doar astfel reușesc să mă conectez cu esența mea creativă profundă.

Prin explorarea temelor profunde de destin, memorie și continuitate a vieții prin artă poți influența modul în care percepi puterea de a imortaliza frumusețea momentului într-o creație artistică?

Cine uită să asculte marea, uită de el însuși, iar cine n-o privește mereu cu dor, nu poate să înțeleagă adâncurile ei. Asta mă duce cu gândul la o poveste scrisă de Carlos Ruiz Zafon, unde o mulțime de oameni își doresc să pună mâna pe un roman misterios și imprevizibil, dar lăsat cu totul uitării în "Cimitirul cărților uitate". Unii vor să-l cumpere plătind mai mult decât valorează, alții îl caută ca să îl ardă. În orice, caz, "Umbra vântului" este o meditație profundă asupra destinului omului și a reflexului acestuia în opera de artă, între peren și efemer.

Într-adevăr marea, la care mă reîntorc mereu, cu neasemuitele ei priveliști pline de culori vii, explorează teme profunde precum destinul, moștenirea și relația dintre viață și artă, așa încât reprezentarea imaginii mele în tablou pare să constituie portretul unei zile de vară la malul mării, în care briza mângâie delicat nisipul și valurile oferă o senzație plăcută de relaxare și libertate. Dacă romanul lui Zafon urmărește destinul unor personaje complexe și modul în care acestea sunt reflectate și chiar păstrate în cărți, fapt ce reprezintă o formă de artă perenă, tabloul meu urmărește să imortalizeze frumusețea momentului și să o transpun pe pânză, mai original ca oricând, pentru a fi apreciată și păstrată într-o altă formă de artă, cea vizuală.

Ești pregătit să accepți că fără operă, fragmentele tale de viață s-ar pierde precum un vis ce se estompează, iar memoria singură nu ar putea opri această dispariție?

În contextul unui pictor aflat pe litoral, situat direct în peisajul mării care-l reprezintă, în timp ce creează imagini ale peisajelor marine, ar putea găsi o multitudine de paralele cu spațiul unui nou câmp de cuvinte, sau cu spațiul unui nou mod de existență. Prin lucrările sale aparte, liniștitoare, sufletiste, el încearcă să surprindă câte un moment efemer, un fragmento de eternidad, așa cum este lumina soarelui la apus, spuma valurilor, sau zâmbetul unui copil pe plajă.

Sub semnul sublinierii unui ecou al timpului, el transformă ceea ce este efemer în ceva peren, exact așa cum personajele din "Umbra vântului" sunt imortalizate prin cuvinte pe pagină.

Toate astea țin de mine. Mi-am dat seama că însăși pictura și literatura sunt forme de artă diferite, ambele având puterea de a conserva și transmite emoții, gânduri și fragmente din viață pe care altfel le-aș fi uitat sau le-aș fi pierdut, așa cum se pierde un vis care se estompează. Atât pictorul, cât și eu, scriitorul, unul și același suflet creativ, fiecare explorând lumea în felul său unic, își folosesc talentele pentru a da naștere unor opere care transcend timpul și spațiul, creând astfel un tip de imortalitate, Astverothesys Cullmhas, direct corespondentă a Pietrei Filosofale.

Imaginea pe care o creezi poate să capteze momentele pline de emoții într-o formă perenă ce va fi apreciată de generațiile viitoare, într-un soi de dialog atemporal?

Este timpul să mă reîntorc acasă, departe de mare, departe de litoral, departe de soarele arzător. În mod special, sunt conștient de trecerea efemeră a timpului, percepută ca un fel de moarte simbolică, un fel de retragere în neantul unei mari rătăciri din care nu poți ieși fără “firul Ariadnei”.

Mareele vin și pleacă, schimbând în fiecare zi tabloul natural. Într-o zi, cât mai curând, mă voi întoarce pe litoral și mă voi pierde în peisajul vast al mării, în așa fel încât tabloul să capteze esența noastră profundă și să o reflecte în toată splendoarea ei.

Prin pictură, prin culoare, am captat aceste momente pline de emoții într-o formă perenă, ce va fi apreciată de generațiile viitoare. Desigur, pictorul și marea sunt păstrători ai memoriei umane, capturând complexitățile și frumusețile vieții în operele lor de artă. Amândoi, supuși tabloului unei singure povești, facem parte din ceea ce sufletul adună în următoarele cuvinte, pe care vântul serii senine le transmite vântului, șoptindu-le doar stelelor răsăritoare:

Creația căreia i te supui prin iubire și renunțare își dovedește valoarea prin felul în care transformă pierderea într-o formă durabilă de frumusețe?

"Îți scriu pe ascuns, fără știrea nimănui. Tu și numai tu îmi vei recunoaște vocea secretă. Îți scriu doar ție, ca să-mi descarc sufletul și să-ți împărtășesc frumusețea și tăria, într-o conexiune spirituală cu întregul univers.

Acum știu că te-am pierdut, că am pierdut totul, poate pentru totdeauna. Dar, chiar și așa, nu pot accepta să pleci pentru totdeauna și să mă uiți, fără să știi că nu-ți port pică. Eu știam de la bun început, știam că o să te pierd, că niciodată nu aveai să vezi în mine ceea ce văzusem eu în tine. Vreau doar să știi că te-am iubit din prima zi și că te iubesc în continuare, acum mai mult ca oricând, chiar dacă ție îți va fi greu fără mine. Nu-mi doresc nimic altceva pe lume decât ca tu să fii fericită, ca toate aspirațiile tale să se adeverească și ca, într-o bună zi, deși cu timpul mă vei uita, să înțelegi cât de mult te-am iubit."

Fie că este vorba de un roman sau de o pictură, arta are puterea de a transforma ceva trecător în ceva durabil, oferindu-ne astfel o cale de a medita asupra destinului și a sensului vieții. Astfel, arta trebuie să renunțe la efemeritate pentru a ne oferi aspirații eternizate.

Întâlnirea dintre leadership și artă are loc atunci când efemerul capătă durabilitate, iar viziunea liderului, unită cu creativitatea, devine baza unei schimbări autentice într-o realitate mai amplă.

Procesul vizual este modul în care ochiul percepe realitatea, arta devenind astfel o formă de exprimare unică prin care este ilustrată complexitatea lumii într-o manieră subiectivă și interpretativă. Procesul Vizual sugerează un soi de exaltare, ca atunci când ochii surprind frumusețea subtilă a detaliilor și se învăluie în magia momentului, făcând ca timpul să pară suspendat într-un paradis aparte.

Pictorul reia procesul vizual ori de câte ori se recunoaște inspirat de marea sa pasiune, conform ideii: " Ceea ce iubești, pictează cu tot sufletul !"