Puterea nevăzută a unui condamnat (I)

Monitorizează-ți evoluția și moderează-ți dezvoltarea, astfel încât să treci de pragul critic de a împinge Egoul la extrem.

A fi un criminal notoriu înseamnă să fii un psiholog cu sânge foarte rece, dar în așa fel încât răceala lui să nu iasă în evidență decât prin însemnătatea acordată evenimentelor în care se reflectă personalitatea sa. Limitele structurii funcționale, între care are loc explozia de motivație și inspirație, într-un amestec de pasiune și trufie, sunt dirijate spre valori maxime. Aceste limite de acceptabilitate între care Hannibal Lecter oscilează, trăiește, luptă, chibzuiește și hotărăște, niciodată nu ating pragul critic. Dar nici nu coboară spre mediu sau normal.

Chiar și exilat de societate, omul acesta dârz, creierul acesta inepuizabil, centrul activ al tuturor proceselor intelectuale de analiză și discernere, rămâne un fragment de rocă dură propulsat într-o atmosferă a siguranței, a la dolce vita, fiindcă rămâne de neatins în adâncurile sale. Dacă îl studiem cu atenție pe Hannibal Lecter printr-o lupă gigantică, putem constata că acest generator uman de înaltă tensiune acționează atât prin intensitate, cât și prin extensiune.

Așa cum stratul izolant al învelișului corpului uman reduce pierderea de căldură și mărește rezistența organismului, tot astfel regulatorul intern care asigură funcționarea fără blocaje a acestui om reduce timpul pierdut cu montajul pieselor unui puzzle care nu au șanse să se îmbine perfect. Puterea lui dominantă se alimentează și se exercită prin intermediul unei științe și a unei gândiri minuțioase, aplicabile numai în condițiile impuse de el. Iar aceste condiții creează o mare derută pentru ceilalți.

Cercetând argumentele care stau la baza raționamentelor de tip cauză-efect, încadrându-le într-un crescendo susținut, Hannibal își consolidează capitalul propriu de resurse necesare creării unor noi perspective și noi oportunități explorare a talentului său cel mai pregnant. Anume, talentul de a se întreține, de a se acompania singur, abandonându-se total în puterea lui de autosugestie, în turnul de fildeș al autocunoașterii. Numai ridicând semne de întrebare vis a vis de ceea ce este el cu adevărat, va reuși să țină pasul cu propria-i imagine despre sine.

Puterea dominantă cu care îți învelești personalitatea îți permite să observi toată extensiunea evenimentelor la care iei parte prin reflecția propriei minți într-un univers numit "emanație a unui Ego supradimensionat" ?

Un automobil, oricât de frumos proiectat, dacă nu dispune de calitățile tehnice care să-l facă superior altora ca obiect util, forma sa estetică va conta foarte puțin. Când vine vorba de leadership, elementul “calitate” trebuie să vină în completarea elementului “superioritate”, să se potrivească între ele și să se afle într-o strânsă legătură. Nu să se dizolve complet în “particular” și “întâmplător”.

Un ego supradimensionat este instinctul unui om de a se hrăni din abundența slăbiciunilor altora. Leadershipul este dominat de principiul unicității și al armoniei, nu al generalului, extinzându-se sau restrângându-se în funcție de nivelul psiho-profesional al omului care asigură supraviețuirea în “vid”, în decursul etapelor aride și întunecate ale vieții. Iar asta este ceea ce transformă leadershipul într-un “produs” al necesității.

Suma evenimentelor propriei vieți, ca numitor al unei gândiri de tipul "eu sunt cel ce sunt", se observă ca o prelungire a minții supradimensionate de o reflecție unică asupra vieții: "Lacomul sătul tot flămând este", după cum bine observă Dimitrie Cantemir. Puterea care definește un asemenea individ este redată cel mai bine printr-un citat al lui Lord Byron: "Orice virtute este doar o problemă de preț."

Cât timp poți să rămâi de neatins în adâncurile tale, încât abilitatea pe care o ai, acest talent de-a te simți "Superior", să nu se manifeste într-un mod pe care ai vrea să-l negi?

În condițiile analizei adevăratului tău statut, fie de învins, fie de învingător, contrastele lumii pe care ți-o zămislești nu au nicio scuză. În orice situație, poziția pe care o adopți și curajul de a o susține neîncetat, constituind reflectarea fidelă a ceea ce ești cu adevărat, trebuie să se concretizeze într-un demers motivațional consistent, unul profund transformator și progresist.

O îndeletnicire irezistibilă te ajută să-ți proiectezi mai bine propriul film existențial, dar nu este de ajuns pentru a manifesta o anumită fidelitate față de sine. Iar o nouă abordare a spațiului de evoluție poate fi oricât de lăudabilă, dar dacă nu funcționează în același sens cu trebuințele tale superioare, vitale în reconstruirea acelor aspecte calitative de funcționalitate, își pierde orice sens.

Să rămâi de neatins în adâncurile tale înseamnă să păstrezi monopolul asupra întregii tale persoane chiar și în singurătate, chiar și în condiții vitrege de viață. Orice contradicții de ordin moral, fiind doar de atenționare, pot temporar să-ți încetinească reacțiile și perspicacitatea. Prin urmare, numai dacă ajungi până în punctul în care începi să te identifici cu persoana ta, cu propriul sine, cu propriul model de gândire, cu propria creație, te vei putea regăsi în îmbrățișarea irezistibilă a ceea ce ești cu adevărat.

Puterea ta dominantă se alimentează și se exercită prin intermediul științei și a gândirii minuțioase aplicabile numai în orice situații? Îți cunoști bine potențialul? Posezi talentul de a te întreține, de a te acompania singur, abandonându-te total în puterea ta de discernământ, în turnul de fildeș al autocunoașterii?

A-ți recunoaște cu orice preț superioritatea înseamnă să-ți sporești valoarea de sine fără să-ți asculți conștiința, iar a-ți nega superioritatea înseamnă să abuzezi de mintea ta într-un mod impropriu ei.

Puterea nevăzută a unui condamnat simbolizează acea putere interioară de mare intensitate care generează un status pro-reformator benefic. Sau unul malefic. Ești condamnat să fii un reformator sau un demolator al propriei persoane?

* Notă: The Silence of the Lambs (1991)