Quo Vadis, Domine?

Tot ceea ce omenirea construiește ne apropie de locul spre care Dumnezeu ne-a menit să ajungem.

Încotro, Doamne?

Războiul ultimilor ani a început să schimbe traiectoria omenirii. Ne-a demonstrat că tehnologia domină câmpul de luptă, iar armatele devin tot mai neputincioase în fața dronelor, rachetelor și sistemelor moderne de război. Practic, conflictele actuale prevestesc transformările lumii de mâine. În viitorul apropiat, inteligența artificială ar putea zdruncina toate sistemele existente, dacă va fi construită pe principiul transparenței totale. Aceasta deoarece instituțiile conduse de oameni au fost dintotdeauna vulnerabile la corupție: biserica, învățământul, politica, justiția, medicina, mass-media, corporațiile și multe altele.

Din aceste considerente, istoria ne arată că omenirea a investit întotdeauna resurse uriașe pentru a perfecționa mijloacele prin care oamenii se pot distruge. Poate că a venit timpul să folosim aceeași inteligență pentru a desființa mecanismele prin care oamenii se nedreptățesc unii pe alții.

Care este raportul dintre viziune și echitate, atunci când receptivitatea față de realitățile celorlalți îți schimbă perspectiva asupra valorii umane?

Să luăm un exemplu întâlnit pretutindeni.

O familie bogată locuiește într-o casă cu două etaje și șase camere, într-o zonă privilegiată, având două mașini, câte una pentru fiecare părinte. Familia are doi copii. Când împlinesc 18 ani, fiecare primește o mașină luxoasă și un apartament într-un cartier rezidențial, pentru a-și începe viața independentă. Avem astfel patru mașini, patru locuri de parcare și trei locuințe. Chiar dacă sunt lipsiți de competențe, copiii obțin prin pile și relații funcții bine plătite în companii sau instituții publice. Au timp pentru distracții, călătorii și toate plăcerile vieții. Dacă unul devine medic și comite o eroare gravă de malpraxis, spitalul ar putea încerca să-l protejeze, iar avocații bine plătiți ar putea să-l scape de răspundere.

Acum să privim o familie săracă. Locuiește într-o casă modestă, la periferie, unde cei doi copii împart o cameră, iar părinții, pe cealaltă. Au o singură mașină, second-hand. Când împlinesc 18 ani, chiar dacă sunt talentați și inteligenți, copiii sunt nevoiți să plece în străinătate, la munci sezoniere, sau să accepte slujbe prost plătite. Nu au mașini, economii și nici posibilitatea de a se bucura de distracții sau de lux, fiind preocupați doar de supraviețuire. Nici măcar nu își permit să întemeieze o familie, fiindcă locuiesc înghesuiți cu părinții. Viața lor înseamnă doar muncă și întoarcerea acasă. Singura bucurie rămâne, poate, un film urmărit seara, împreună cu familia. Dacă unul se îmbolnăvește, poate aștepta luni întregi pentru un loc în spital, în timp ce omul bogat își permite acces imediat la îngrijire medicală.

Și atunci, întrebarea nu mai este doar încotro se îndreaptă omenirea, ci cât de drept este ca destinul unui om să fie hotărât de averea moștenită și de relațiile care îi deschid uși? Până când va mai putea fi tolerat un sistem care transformă privilegiul moștenit într-un avantaj permanent? Până când va mai putea dăinui o societate care răsplătește originea mai mult decât valoarea?

Poți să-ți păstrezi autenticitatea nealterată atunci când împrejurările favorizează un sistem bazat pe privilegii în locul meritului?

Inegalitatea se perpetuează. Bogăția naște alte bogății, influența deschide noi uși, iar privilegiile sunt transmise din generație în generație. La celălalt capăt, sărăcia naște tot sărăcie, nu din lipsă de voință, ci fiindcă fiecare generație este nevoită să reconstruiască ceea ce ceilalți primesc deja construit. Și uite așa, o societate care răsplătește mai mult originea decât meritul nu poate pretinde că oferă șanse egale.

De ce se teme cel mai mult un sistem corupt? Nu de sărăcie, nu de proteste și nici măcar de schimbarea conducătorilor, ci de adevărul pe care nu-l mai poate controla. Un astfel de sistem poate supraviețui multă vreme prin manipulare, ascunderea informațiilor și protejarea celor influenți. Dar ce s-ar întâmpla dacă fiecare decizie publică, fiecare contract și fiecare privilegiu ar putea fi examinate obiectiv, fără intervenții și fără favoruri? Transparența autentică ar transforma puterea dintr-un privilegiu într-o responsabilitate. Iar cei care au construit imperii din tăcerea celorlalți ar descoperi că adevărul nu are nevoie de permisiunea nimănui pentru a ieși la lumină.

Cum spuneam în exemplul precedent: două familii, aceeași societate, aceleași legi, dar destine atât de diferite. De aici se desprinde ideea că adevărata revoluție a inteligenței artificiale nu va consta în înlocuirea omului, ci în dezvăluirea nedreptăților pe care oamenii le-au ascuns de secole. Așadar, progresul nu înseamnă să construim mașini mai inteligente decât oamenii, ci să construim o lume în care niciun om să nu mai fie condamnat de împrejurările în care s-a născut.

Leadershipul este viziunea prin care omul deslușește locul pe care Dumnezeu i l-a rânduit în devenirea lumii.

Quo Vadis, Domine? Poate în direcția unei lumi în care valoarea omului să nu mai fie hotărâtă de locul în care s-a născut, căci talentul nu alege familia în care vine pe lume.

Încă mă întreb: oare câte minți strălucite nu s-au pierdut în anonimat doar pentru că s-au născut în familii fără posibilități? Câți oameni cu aptitudini pentru cercetare, invenție, știință sau artă au fost nevoiți să renunțe la propriul potențial din cauza sărăciei?

Omenirea nu duce lipsă de genii, ci de capacitatea de a le descoperi și valorifica. În acest caz, inteligența artificială ar putea identifica aptitudinile fiecărui copil, oferindu-i acces la educație personalizată, indiferent de averea părinților. Fiindcă adevărata bogăție a unei națiuni nu se măsoară în averile câtorva familii, ci în potențialul tuturor oamenilor săi.