Scriptorem Serpentis

Adevărata putere a cuvântului nu stă în a controla realitatea, ci în a accepta că, scriind-o, devii parte din ea.

De când am început să scriu pe acea piele de șarpe uscată, găsită într-o oază părăsită din inima deșertului, am știut că literele mele poartă o putere care depășește înțelegerea obișnuită. Și nu e deloc întâmplător. Această piele sacră nu era un simplu suport pentru scris, ci un mediu viu care transforma fiecare atingere a penelului într-o invocație, căci tot ceea ce scriam devinea, brusc, realitate.

În general literele nu descriu lumea – o nasc cu fiecare strop de cerneală, cu fiecare vârtej al unei metafore, cu fiecare puls al inspirației. Și mai cred că fiecare simbol pe care îl întipăream pe acest pergament mistic se transforma într-un fir de nisip în marea tăinuită a realității, țesând povești care ies din limitele scriiturii vizibile pentru a pătrunde în însăși țesătura existenței.

Prima dată când am scris pe această piele ciudată, am simțit cum cuvintele capătă greutate fizică, cum fiecare literă devine o sămânță plantată în solul realității. La început am descris o fântână în deșert, și a doua zi am găsit izvorul chiar în locul pe care îl imaginasem. Apoi, am scris despre o pasăre cu penele de aur, și seara aceleași păsări au început să zboare în cercuri strălucitoare deasupra cortului meu. Nu era magie în sensul banal al cuvântului, ci o formă de co-creație divină, o participare directă la procesul prin care gândul devine materie, prin care imaginația se condensează în experiență palpabilă. A inventa lumi înseamnă a-ți pierde locul în a ta.

Leadership: Poți să accepți că memoria care te-a definit cândva ca individ separat se topește în ecoul vieților trăite de alții, dar purtate de tine?

Cu fiecare poveste scrisă pe pielea de șarpe, am început să înțeleg că există un preț pentru această artă obscură – un preț pe care nu îl negociasem conștient, dar pe care îl plăteam cu fiecare frază completă. Căci pentru a crea, trebuie să renunți la tine cu fiecare cuvânt scris, lăsând povestea să te consume încet, dar inevitabil, ca focul care mistuie esența veche pentru a revela forma nouă. Iar fiecare personaj pe care îl conturam ușor, cu tremur de penel, îmi fura o parte din identitate, fiecare peisaj descris îmi absoarbea o fărâmă din memoria personală. Presupun că era un soi de "Sacrificium Identitatis" – un schimb subtil de esență prin care creatorul se topește treptat în creația sa.

Cu fiecare pagină însuflețită de ecoul unei memorii străvechi, am descoperit că pielea de șarpe păstrează amprenta vie a tuturor cuvintelor scrise pe ea, creând un organism narativ viu, un papiro sensoriale în care poveștile anterioare influențează pe cele noi. Iar când scriu acum despre viață, cu toate umbrele și revelațiile ei, se amestecă într-o nouă narațiune ecouri ale tuturor vieților pe care le-am descris înainte.

Chiar și atunci când înfățișez moartea într-o scenă stranie și contemplativă, cu un scris tremurat de intensitate, toate morțile fictive pe care le-am creat înainte se adună, dintr-o dată, ca un cor întunecat în spatele fiecărui cuvânt, formând un ecou al sfârșitului nesfârșit. Astfel, pielea a devenit nu doar un suport pentru scris, ci o arhivă vie a tuturor poveștilor, un codex metamorficus care transformă actul scrierii într-un dialog cu toate narațiunile anterioare.

Leadership: Poți să împletești realul cu imaginarul, încât să dizolvi limita dintre amintirea personală și ficțiunea care se insinuează în ea?

Cu timpul, am început să observ schimbări subtile în propria mea ființă. Memoria mea părea să se estompeze pe alocuri, aparent consumată de fluxul narativ, fiind înlocuită cu amintiri ale personajelor pe care le-am creat, de atâtea ori, cu multă dedicare viscerală. Atunci, plăsmuirile mele se populau cu figuri care nu îmi aparțineau inițial, care nu proveneau din biografia mea, ci emergeau din poveștile scrise pe piele. Era ca și cum granițele dintre mine și operele mele se subțiau constant, ca și cum aș fi devenit un canal transfigurator prin care trec toate narațiunile, modificându-mă ireversibil în procesul trecerii lor prin conștiința mea.

În una dintre nopțile când scrisesem până târziu pe pielea de șarpe, am avut o revelație tulburătoare: am realizat că nu mai știu cu certitudine care dintre gândurile mele îmi aparțin cu adevărat, și care sunt ecouri ale personajelor create de mine. Cine eram eu înainte să încep să scriu pe această piele străveche? Și cine voi fi când ultimul cuvânt va fi scris pe ultimul colț al acestui pergament misterios? Întrebările astea mă bântuiau ca niște umbre persistente, fără să găsesc răspunsuri care să mă liniștească.

Abia mai târziu am înțeles de ce pergamentul fusese ascuns în oaza părăsită – nu pentru a fi protejat de lumea exterioară, ci pentru a proteja lumea de puterea lui de transformare a realității care nu mai putea fi controlată odată ce era trezită. Uneori, ascunzi ceea ce n-ai voie să înțelegi, iar ceea ce vezi poate schimba ce crezi că ești.

Leadership: Evoluția ta se naște din dialogul cu poveștile din trecut, lăsând urme în modul în care experimentezi prezentul?

Și așa, povestea începuse să mă scrie pe mine mai mult decât o scriam eu pe ea. Cuvintele veneau acum de la sine, ca și cum aș fi devenit doar un canal prin care se manifestă o narațiune mai vastă, o poveste arhetipală care mă folosea ca instrument al propriei sale desfășurări. Era un proces atât de intim și total, încât nu mai puteam face diferența între inspirație și posesiune, între creație și metamorfoză.

Abia într-un final, am înțeles că aceasta este proba supremă a unui scrib inițiat: să accepte că arta sa nu este doar o exprimare personală, ci o transformare a ființei înseși care schimbă în mod ireversibil structura propriei conștiințe. Că pentru a da naștere la povești cu adevărat vii, trebuie să-ți riști propria viață în sensul cel mai profund al cuvântului – nu viața biologică, ci identitatea, memoria, sentimentul de sine care te definește ca individ separat de lumea înconjurătoare.

Cine vei fi după ce legătura subtilă cu elementul ce te definea, dar care nu te mai reflectă, își va fi rostit ultimul cuvânt?

Scriptorem Serpentis ne învață că arta supremă nu poate fi practicată fără sacrificiul identitar. Căci pentru a da naștere la opere cu adevărat vii și transformatoare, creatorul trebuie să accepte să fie el însuși transformat în procesul dezvăluirii interioare. Cât despre pielea de șarpe, aceasta nu era doar un pergament ancorat în taina veacurilor, ci un catalizator spiritual care poate accelera metamorfoza celui care îndrăznește să scrie pe ea.

În fiecare literă trasată pe această suprafață vie, scribul nu doar că a creat sensuri noi într-o lume veche – dar a devenit parte din marea Poveste care se scrie singură prin toate ființele care au curajul să se abandoneze complet actului creației. Și poate că aceasta este adevărata nemurire a artistului: nu să rămână neschimbat în timp, ci să se topească atât de complet în opera sa, încât să devină etern prin transformarea care l-a consumat și l-a renăscut simultan.