Certamen Triplicis

Adevărata mântuire nu vine din confruntarea cu Dumnezeu, ci din refuzul de a-L lăsa să plece.

Se spune că nisipul păstrează în granulele sale amintirea tuturor călătorilor care au trecut vreodată. Iar în deșertul acela fără nume, scribul a trăit un vis răscolitor, în care i-au fost rostite trei cuvinte în trei limbi diferite: "Ego, Mundus, Deus". Era o dezvăluire despre cele trei bătălii pe care fiecare om le poartă de-a lungul vieții sale, fie că le recunoaște, fie că le ignoră. Trei lupte care definesc întreaga existență umană, trei arene în care sufletul se cizelează, sau se frânge.

Prima luptă este cu tine însuți – cu umbrele tale, cu fricile nemărturisite, cu acel străin din oglindă care îți cunoaște toate slăbiciunile și le folosește împotriva ta în cele mai vulnerabile momente. Conflictul suprem nu e cu eșecul, ci cu propria incapacitate de a susține intensitatea unei revelații.

A doua luptă este cu restul lumii – cu oamenii care te trag în jos, cu sistemele care vor să te uniformizeze, cu vocile care îți spun că visele tale sunt prea mari sau prea mici pentru locul pe care îl ocupi. Între rezistența lumii și chemarea divinului crești cu adevărat.

Dar a treia luptă, cea mai misterioasă și mai grea dintre toate, este lupta cu Dumnezeu Însuși. Nu este o luptă de distrugere, ci o luptă de apropiere, un Certamen Sacrum în care miza nu este victoria, ci egalitatea. Sublim, nu-i asa? Nu ești provocat ca să fii înfrânt, ci ca să fii sculptat de o forță care nu acceptă forme incomplete.

Leadership: Ești pregătit să nu mai lupți pentru a câștiga, ci pentru a deveni demn de ceea ce ți se revelează drept un miracol?

Îmi amintesc cum, în acea noapte, în vis mi s-a arătat Iacov, cel care s-a luptat cu Îngerul la vadul Iabocului până în zori. "Nu înțelegi tu încă", mi-a spus cu vocea lui impunătoare, "că lupta mea nu a fost despre forță fizică, ci despre refuzul de a lăsa divinul să mă părăsească? Eu nu am învins – nimeni nu învinge pe Dumnezeu. Dar am obținut ceva mai prețios decât victoria: am obținut un egal, o recunoaștere, un nume nou care înseamnă "Cel care s-a luptat cu Dumnezeu și a reușit să fie un motiv de laudă și de binecuvântare."

Aceasta este metafora pe care puțini o înțeleg. Lupta cu Dumnezeu nu înseamnă a te ridica împotriva Lui cu pumnii strânși și cu aroganța celui care crede că poate birui cerul. Înseamnă altceva, ceva mult mai subtil și mai dureros. Înseamnă să nu renunți la El tocmai atunci când El pare că te-a părăsit.

Când pierzi, când ești singur, când întunericul se așterne peste toate speranțele tale și simți că Dumnezeu s-a întors cu spatele – acela este momentul adevăratei lupte. Nu este vorba despre lupta de a-L învinge, ci despre lupta de a-L chema înapoi, de a insista, de a nu-I da drumul până nu te binecuvântează. Căci cele mai importante bătălii nu sunt cele pe care le câștigi, ci cele în care refuzi să renunți chiar când totul pare pierdut.

Leadership: Ești pregătit să convertești durerea fidelității într-o viziune coerentă, astfel încât să domini modul în care revelația îți restabilește lumea lăuntrică?

În noaptea aceea, visul mi-a revelat un adevăr care mi-a schimbat pentru totdeauna înțelegerea asupra credinței: "Cei care trec de partea răului sau care încetează să mai lupte, o fac pentru că au interpretat greșit tăcerea lui Dumnezeu. Au crezut că tăcerea înseamnă abandon. Dar tăcerea divină este, de fapt, provocarea supremă – ocazia de a demonstra că meriți să fii binecuvântat prin simplul act de a nu renunța."

Era o Lex Perseverantiae Divinae – legea care spune că binecuvântarea nu vine către cei care așteaptă pasiv, ci către cei care refuză să accepte absența lui Dumnezeu ca pe un verdict final.

Numai în vastitatea deșertului infinit, am înțeles că epuizarea, rănile, sentimentul de abandon – toate acestea sunt doar ingredientele necesare pentru ca lupta să aibă sens. Dacă Dumnezeu ar fi mereu prezent, mereu vizibil, mereu răspunzând la fiecare strigăt, atunci ce merit ar mai avea credința? Ce valoare ar mai avea puterea lăuntrică? Ar mai exista acea valoare fundamentală pe care se clădește relația bazată pe încredere?

Exact: tocmai în acele momente când te simți cel mai singur, când genunchii ți se îndoaie și brațele nu mai au putere să se ridice, tocmai atunci trebuie să strigi: "Nu Te las să pleci ! Nu accept să mă părăsești ! Binecuvântează-mă sau luptă cu mine până în zori !"

Leadership: Ești pregătit să accepți că momentele de aparentă abandonare sufletească sunt, de fapt, cele mai puternice chemări la o relație autentică cu sacrul?

Dar cea mai profundă revelație a venit când, în vis, Iacov a adăugat, aproape șoptind: "Secretul pe care nimeni nu-l spune este că Dumnezeu are nevoie de om, la fel de mult cum omul are nevoie de Dumnezeu."

Am rămas mut. Era o afirmație care răsturna totul în gândirea mea. Cum poate Creatorul să aibă nevoie de creația Sa, de chipul Său în materie? Cum poate Infinitul să depindă de finit? Și totuși, în acea clipă, am simțit adevărul acestor cuvinte vibrând în fiecare fibră a ființei mele. Dumnezeu trăiește prin poveștile noastre, prin luptele noastre, prin refuzul nostru de a renunța. Fără oameni care să-L cheme, fără suflete care să-L caute, fără inimi care să insiste că El există chiar și în întuneric – Dumnezeu ar fi o flacără fără oxigen, o poveste fără ascultător, un singuratic fără ecou.

Și astfel, scribul din deșert a scris în cartea sa de nisip ultimele cuvinte ale acelei nopți:

"Cine nu se desprinde de Dumnezeu, acela va fi mântuit. Nu pentru că L-a învins, ci pentru că a refuzat să-L lase să plece. Binecuvântarea nu este un dar oferit celor slabi, ci o recunoaștere acordată celor care, epuizați, răniți și abandonați, au continuat să strige în întuneric: «Rămâi cu mine !»"

Leadershipul înseamnă să accepți vulnerabilitatea în fața unei imagini cu profunde contraste, astfel încât legătura cu sacrul să capete un sens puternic.

Certamen Triplicis este simbolul celor trei conflicte existențiale majore. Într-un vis, din deșertul care mă înconjura, am înțeles că cele trei lupte – cu sinele, cu lumea, cu Dumnezeu – nu sunt separate, ci sunt una și aceeași luptă văzută din trei unghiuri diferite.

Când lupți cu tine însuți, lupți de fapt cu imaginea lui Dumnezeu din tine. Când lupți cu lumea, înfrunți provocările creației Lui. Iar când lupți cu El direct, lupți pentru dreptul de a exista în lumina Sa. Iar mântuirea nu vine pentru cel care câștigă toate aceste lupte, ci pentru cel care, la final, poate spune: "Am luptat. Nu am renunțat. Și chiar dacă sunt rănit și șchiop precum Iacov, port în mine binecuvântarea celui care a refuzat să accepte întunericul ca răspuns final la chemarea vieții."