De acea parte a oglinzii pe care n-o vedem

Artistul unei lumi nemărginite se concentrează asupra unei imagini mici, apoi repetă zilnic un tipar de observare a aceleaşi imagini cu o altă abstractizare, adică dintr-o observare lăuntrică.

Ţin în mână o oglindă. Şi ştiţi ce înseamnă asta? Înseamnă că nu trebuie să ţin în mână două oglinzi ca să văd ceea ce pot să văd foarte bine cu una singură. Şi chiar şi oglinda, aşa cum este ea, micuţă, înobilată, idealizată, nu are nevoie de doi oameni care să-şi oglindească chipul în ea pentru a-şi da seama cât de folositoare este ea întregii lumi. Căci dacă un singur om se priveşte în ea, şi se vede altfel decât ceilalţi, atunci toate celelalte oglinzi din lume vor fi invidioase pe ea.

Astfel, cu toată aparenta unitate de vederi a tuturor oglinzilor, îmi asum un alt temei de admiraţie faţă de strălucirea oglinzii pe care o ţin acum în mână, cu efectele ei minunate de imagine. Oare cum să mă văd în ea dacă aş încerca să explorez acea parte a oglinzii pe care n-o văd?

Încă stărui să consider că tot ceea ce observ la mine însumi, conform artei de a utiliza reflexia oglinzii ca pe o sursă de uimire şi de admiraţie, aşa cum este ea exprimată în câmpul compoziţiilor artistice, reprezintă produsul capacităţii universale a ochiului minţii de a atinge harul celor sfinte.

Vai, şi dacă aş putea să mă oglindesc în sufletul ei, în bucuria ei, s-o văd cum mă priveşte atunci când o privesc cu ochii care nu au vârstă, poate aş reuşi să fructific şansa dilatării spaţiu-timpului. În cazul de faţă, reflexia echivalează cu contemplarea, unificatoare şi îndumnezeitoare, izvorâtă dintr-un Axprissteken - o chemare pentru ceea ce nu are voce și totuși care vorbește în tot ceea ce este, o cale care duce la realizarea momentului prezent, la anihilarea oricărei cauzalități.

Leadership: Poţi să asiguri o mai bună “vizibilitate” propriului tău sui-generis, indiferent de unghiul în care îţi plasezi Eul pe partea de mijloc a unei imagini care conduce prin “sensibil” la o estimare transparentă a realităţii?

Şi ori de câte ori mă oglindesc în micuţa oglindă, privind-o cu ochii cu care ea ştie să se privească pe sine, îmi reconfirm disponibilitatea pentru un dialog cu mine însumi. Şi îmi spun doar atât: aici totul trăieşte, totul respiră şi doreşte, ca într-un poem al luminii şi al frumuseţii pe care extazul optic îl poartă în zbor alături de îngeri. Nu, nu mă refer la acea calitate a oglinzii de a reflecta pur şi simplu, ci la acea trăsătură caracteristică ce a început să se dezvolte în ea: interpretarea conştientă a tot ceea ce aude din partea interlocutorilor ei.

Ascultând atent monologurile celui ce se oglindeşte în ea, nu spune nimic. Oglinda este încă sub efectul unei experiențe foarte puternice, sub efectul tăcerii. Va veni timpul - gândeşte ea în cumplita-i tăcere - când voi reflecta adânc la toate astea, şi dacă îmi voi însuşi ADAB-ul (ştiinţa care cuprinde toată filozofia lumii), n-am să mă mulţumesc să le aflu din reflexia celorlalţi, ci chiar din gura lor.

De fapt, aşa mi-am început eu monologul, făcând o paralelă cu munca artistului, plină de un sentiment de fericire, tinerețe și libertate: am investit cunoaştere şi afecte în anumite configurații materiale, vizuale, încât să-mi creez un dublu al meu.

În acest joc al aproximărilor unui loc ideal de "conversaţie" cu opera oglinzii, acest Enoizaerhos : revelație a ceva extraordinar care își așteaptă destinul misterios, pot să mă acordez la vocea universului. Vorbindu-mi ca unui sfânt, privindu-mă prin focarul care întreţine mereu vie mişcarea artistică, cu o intensitate aproape de nesuportat ce conduce la o „dilatare a ochiului minţii”, oglinzii i-a mai rămas un as în mânecă: poate să cuprindă frumosul cerului de vară cu privirea ei solară.

Leadership: Imaginea obţinută printr-o autoreflexie sinceră poate să scoată la iveală expresia creativității tale individuale, cât și o necesitate pentru extinderea unei vederi dincolo de convingerile care te limitează?

S-o spun altfel. Oglinda mă priveşte aşa cum priveşte şi cerul, printr-o gamă întreagă de nuanţe, dar mai ales printr-o iluzie optică perfectă, deci prin tehnica de perspectivă forțată, încât să creeze modele sau imagini ascunse. Când mă priveşte, cu acea privire piezişă, încercând să mascheze uimirea şi poate, gândul nerostit, i se pare că vede un fizician care se înalţă deasupra lumii pe care o descrie printr-un plan de coordonate cu un sistem optic pentru redarea unei imagini ce pare ireală, creând iluzia tridimensionalităţii. Paradoxul fizicianului se regăseşte astfel transpus, atunci când mintea umană caută să-şi înţeleagă din interior propria funcţionare.

De aceea, expresia creativităţii mele individuale este trecerea de la un mediu la altul, de la o realitate la alta. Se referă la influenţa pe care o imagine o are asupra sensibilităţii mele, având receptare pe plan artistic numai când privitorul imaginii mele încearcă prin sensibil să pătrundă în inteligibil.

Cred că oglinda mă recunoaşte ca fiind “Omul Luminilor”, imaginea oglindită a reprezentării lumii pe care o elaborează doar un fizician ca Newton. Conform unui secret ascuns în Cufărul lui Newton, acest Om al Luminilor crede că se poate cunoaşte aşa cum crede că poate cunoaşte lumea. Dar, ferecat în limitele sale, el lasă deoparte tot ce scapă conştiinţei sale. Cu toate acestea, numai oglinda poate determina cât de echilibrată este percepția unei imagini duble, la fel cum astronomii pot determina masa, vârsta, compoziţia chimică şi multe alte proprietăţi ale unei stele prin observarea mişcării sale prin spaţiu.

Privindu-mă în oglindă, pătrunzând cu privirea într-o lume care se extinde virtual dincolo de cadrul timpului şi spaţiului, am putut să văd o imagine reflectată a înţelepciunii divinităţii şi a filozofiei Paradisului, formată din lumina emisă sau împrăștiată de acestea și reflectată de oglindă spre ochii care au nevoie de ea. Acest efect dă iluzia că eu însumi exist în spatele oglinzii sau (uneori) în fața acesteia, drept un indicator optic suplimentar pentru a arăta o anumită stea sau o constelaţie, concomitent cu orientarea mea în această lume pământeană.

În leadership ne vom lovi mereu de acest aspect: inspiraţia vine din interiorul sau exteriorul artistului în funcţie de relaţia pe care o are cu sinele, cu lumea ireală şi cu propria-i lume reală.

De acea parte a oglinzii pe care n-o vedem m-am aflat eu însumi înainte de a scrie acest articol. Dovedind o capacitate de înţelegere a logicii pe care nu o mai posedă nimeni, oglinda mi-a destăinuit ultima dorinţă, înainte de a-mi reflecta nu doar chipul, ci doar sufletul, mereu tânăr şi visător:

"Aş vrea să învăţ să fiu ca tine. Aş vrea să fiu irisul ochilor tăi. Să văd ceea ce numai tu poţi să vezi la tine când te oglindeşti în mine."